clau feat mic

Episodul 2: Rio si primul meu prieten favelist

A doua zi, metroul de pe Paulista nu functioneaza, asa ca iau un autobuz, dupa care o saracie de microbuz si ajung in final la statia de autobuze inter-regionale. In 10 minute ma lamuresc cum sta treaba si o ora mai tarziu eram in drum catre Rio. Super- autobuz! Scaunele se inclina mult. Televizoare, internet, bar cu racoritoare gratuite, toaleta super curata. Raman masca.  Oprim pe drum in doua parcari cu restaurant .Totul e foarte occidental si chiar ma intreb unde naiba e America Latina, cea pe care mi-o imaginam eu. Autostrada de top, parcari de clasa…

Ajung in Rio. Statia de autobuz un ceva mai aglomerata si mai jegoasa decat cea din Sao Paulo. Prind un taxi, negociez un pic si ajung la hostel dupa ce taximetristul habar nu avea unde e adresa acestuia. Si totusi, omul e amabil: imi arata Sambadromul si jumatate din centrul lui Rio, in incercarea lui comica de a gasi straduta pe care se afla bietul hostel. Il gasim in cele din urma. E dragut dar foarte plin cu calatori din toata lumea. Nu ma bag la povesti. Dornic fiind sa ies cat mai repede in oras, imi arunc rucsacul in dulap si cobor in Lapa, una din cele mai loco strazi din Rio. Imi dau seama rapid ca in Rio o sa ma orientez usor si in 10 minute sunt pe plaja. Aici – un super party, genul caravana in care mixeaza un dj si lumea se tine dupa camion si danseaza . Brazilienii adora sa danseze pe strada. O iau la picior intr-o scurta plimbare (cum ma gandesc eu) si… 10 km mai tarziu ajung la Sugar Loaf, un loc turistic pe intentionam sa-l vad in acea seara, privelistea fiind orasul Rio super luminat. Din pacate, ultima telecabina tocmai plecase, asa ca o iau pe jos inapoi. Proasta idee. Dupa o jumate de ora ma prinde o ploaie teribila, ma uda bine si ma face sa ma gandesc sa iau totusi metroul. Cautand statia, reusesc sa ma ratacesc – ziceam ceva de orientare? – ceea  ce ma face sa ajung inapoi la hostel abia pe la 11 noaptea.  Realizez ca, totusi, Rio e imens si ca ar fi mai bine sa ma edific asupra transportului in comun si sa incerc sa profit de el daca vreau sa imi mai incapa picioarele in adidasi, de umflate ce sunt.

A doua zi, le iau la rand: Pao de Azucar (Sugar Loaf) cu telecabina lui construita in 1912, pe vremea cand in Romania inca traiam in bordeie si taranii se rasculau. Cu o priveliste minunata asupra lui Rio si cu o vreme oribila . Pot sa spun ca ploaia asta tropicala ce ma sacaie de dimineata imi spulbera tot cheful … Totul e in nori. Nu se vedea Corcovado cu statuia lui Isus , nu se vedea Copacabana, nu zbura elicopterul cu care imi pusesem in gand sa fac o tura de 15 min (100 $ – economie 10 zile la mancare), asa ca ma infund intr-unul dintre barurile locale, cu ploaia siroindu-mi pe langa umbrela de langa masa si am comand o Caipirinha uriasa. Perfecta! Parca-parca imi revine buna dispozitie un pic. Dar nu dureaza mult: nota de plata – 12 $. Pentru o simpla caipirinha? Dar uitasem unde ma aflu: intr-unul dintre locurile super turistice ale orasului, inconjurat de tot felul de turisti obisnuiti sa cheltuie la pensie banii agonisiti o viata intreaga. Pentru ei probabil ca era un pret decent. Pentru mine, era costul unei nopti in hostel  sau bugetul de mancare pentru o zi. In fine, las zgarcenia la o parte si merg mai departe.  Se opreste ploaia asa ca bag rapid o scurta vizita pe varful stancii. Plin de trestie de zahar si de artizanat scump si traditional. Dar locul e impresionant – emblematic  pentru oras, alaturi de Corcovado. Sunt zeci de trasee de catarat, in caz ca nu vrei sa urci cu cabina si te tine sa faci un pic de escalada (uf, daca as fi avut cu cine…)

Tramvaiul este, de fapt, un tren de genul celor care erau la noi acum 20 de ani intre sat si oras.

Notez stanca in memoria vizuala, ma arunc in cabina si cobor. La statia intermediara vizitez un mic muzeu al istoriei telecabinei . O gramada de chestii tehnice si tot felul de detalii interesante care se pot gasi si in Wikipedia asa ca nu o sa insist asupra lor.

Ajung jos si o iau incetisor pe jos catre Corcovado tram, tramvaiul care te duce la statuie. Cum care statuie? Pai… de ce imi mai citit povestea atunci? Uitasem ca in Rio distantele nu sunt deloc scurte. Evident, incepe si ploaia (calduta) dar tot ploaie se numeste. Asa ca imi reamintesc de existenta mijloacelor de transport in comun. Imi ia ceva timp pana ma lamuresc cu ce autobuz ajung la tram station, dar ma descurc intr-un final. Urcat in tramvai (dupa ce omul de la bilete imi spune ca sus e ceata si nu se vede nimic) nimeresc langa un grup de americani. Hmmm… turistul american! No comment. Tramvaiul este, de fapt, un tren de genul celor care erau la noi acum 20 de ani intre sat si oras. Urc o panta destul de inclinata pe o linie de tren construita in… demult, oricum. Istoria pe scurt a trenului si a  statuii e urmatoarea. A fost construita de municipalitate, apoi donata bisericii catolice pentru ca primaria nu era in stare sa o intretina si datorita coruptiei existente. In prezent este sub administrarea bisericii. Ajung sus, desigur – ceata si ceea ce realizasem de fapt si cu o seara inainte (cand vazusem de la distanta statuia pentru intaia oara) ca e mult mai mica decat apare in poze, vederi, filme. Eu pastram in memorie o filmare facuta din elicopterul care se invartea in jurul statuii. Pai… elicopterul e aproape cat statuia! Are 30 m inaltime si e construita din beton. Oricum, daca prinzi o zi senina, panorama ce ti se ofera e minunata. De aici poti sa vezi toate partile orasului Rio, de la favele pana pe plaje. Din pacate, eu a trebuit sa pandesc o bresa in nori ca sa fac cateva poze cat de cat rezonabile, ca reusite nu le pot numi. Dincolo de mica mea dezamagire in legatura cu dimensiunile statuii, locul e deosebit. Odata cu gandurile pozitive, parca si vremea incepe sa se inbuneze, asa ca mai fac cateva poze, prind din mers asa zisul tramvai si ajung in jumatate de ora inapoi in oras. Pentru ca nu mai ploua, o iau pe jos prin oras si dupa 10 minute ma izbesc direct de un stalp pe care scrie Rua Republica Romania, adica strada Republica Romania. Aflata intr-o zona bunicica. Mananc pe fuga un corn si o sana cumparate intr-un abc de-al lor si o iau mai departe la picior. Ma pierd pe strazi si stradute, intr-un cartier boem si interesant.  Unele case arata groaznic, altele sunt extrem de frumoase.

Nu pot sa nu remarc pistele de biciclete folosite intens, faleza pe care sunt o gramada de alergatori si locurile special create pentru sport, dotate mai ceva ca multe sali de forta din Romania. E clar: brazilienilor le place sa faca sport.

Ajung pe malul marii dupa mai bine de 3 ore in care am gustat adevaratul Rio, cel pe care turistii obisnuiti nu prea obisnuiesc sa-l viziteze, acel Rio unde lumea merge la magazin, isi plateste abonamentul la cablu, bea o cafea la o terasa de cartier, copiii vin de la scoala iar mamele merg la cumparaturi. In mod cert, mi-ar placea sa traiesc acolo, chiar si numai pentru viata lor boema. Avand in vedere ca ploaia s-a oprit de tot si cerul parca-parca se curata, ma hotarasc sa o iau catre vestita plaja Copacabana. Iau un autobuz care ma lasa exact unde incepe plaja. Pornesc pe jos pe plaja, la o plimbare. Nu pot sa nu remarc, la fel ca pe celelate plaje al lui Rio, pistele de biciclete folosite intens, faleza pe care sunt o gramada de alergatori si locurile special create pentru sport, dotate mai ceva ca multe sali de forta din Romania. E clar: brazilienilor le place sa faca sport. Pentru ei, treaba asta e o rutina, mai ales la populatia de culoare alba (asa numita burghezie). Ma plimb pe plaja, care are cel mai fin nisip pe care am pasit vreodata. Remarc ca nu este murdara, insa mai poti vedea cate un pet sau o hartie din loc in loc. Oricum, cred ca e ora la care se face curatenie. Patrule de politie la fiecare 100m. Daca politistii vad ca cineva suspect se intinde pe plaja (ma refer mai degraba la oamenii strazii) ii evacueaza instant. Privelistea dinspre ocean e minunata: grupuri de insule, valuri mari numai bune de surf. Poate va intrebati de ce nu am intrat in ocean. Eu nu prea sunt omul care sa intre in apa doar de dragul de a se uda. Intru sa fac wakeboard, surf sau alte  nebunii, dar ca sa fac doar “baie“ … nu, mersi. Pierd in continuare toata seara pe faleza Copacabanei si beau vreo trei nuci de cocos. Aici, acestea sunt verzi si vanzatorii ti le desfac cu un fel de machete. Le scot din lazile frigorifive si ti le desfac in fata ta. Dupa un timp hotarasc sa ma intorc la hostel.

Incep sa ma descurc destul de bine cu transportul in comun asa ca in 20 de minute sunt inapoi in Lapa, cartierul nebun si plin de cluburi, plin mai degraba cu localnici dar si cu backpackersi si turisti care stau mai slab cu finantele. Incep periplul prin cluburi: zambete, flirturi , povesti intr-o gramada de limbi. Portugheza de dictionar mi-e pusa la grea incercare, spaniola mea se incurca cu italiana, noroc cu engleza pe care o stapanesc la perfectie. Pacat ca nu si ei. Viata de club in Rio e fantastica dar semipericuloasa. Adica nu trebuie sa intri cu bani multi iar in caz ca esti mai avut, e o greseala sa arati asta. In general, brazilienii sunt foarte prietenosi dar niciodata nu stii care e pus pe furat acolo. Oricum n-as zice ca m-am simtit in nesiguranta . De pilda, nu am vazut nici o bataie in vreunul din cluburile in care am intrat. Cel mai interesant a fost intr-un club in care o gramada de fete bateau la niste tobe (se pare ca brazilienilor tare le place treaba asta), un ritm latino-african condus de un tip care cand vedea ca una dintre fete vorbeste sau nu intra in ritm, o scotea afara din formatie.

Pe la doua noaptea ma intorc la hostel, unde trebuie sa sar gardul si unde dau de baiatul de la receptie, rupt in gura la piscina cu niste tipi hipioti din Australia. Stau vreo ora cu ei dar e cam nasol sa fii treaz intre zece oameni beti, asa ca ma duc la culcare, lasandu-i pe ei sa abereze despre plaje ascunse, femei minunate (din care eu nu vazusem nici una pana atunci) si valuri uriase pentru surf.  Trebuie sa mentionez ca treaba legata de frumusetea braziliencelelor e cam legenda. Am batut lumea asta in lung si in lat. Cele mai frumoase femei sunt unguroaicele , romancele si nordicele. Restul sunt legende sau fatade ce apar la televizor. Cand ajungi sa stai intre ei iti dai seama ca e vrajeala.

A doua zi ploua din nou. Chefliii mei dorm pe rupte. Rio arata tare trist de la usa hostelului. Intru in vorba cu alt baiat ce lucreaza la receptie.Trebuie spus ca multi tineri care lucreaza la hosteluri sunt in fapt calatori la randul lor. Ca sa stea mai multe zile intr-un oras (Rio, de exemplu) lucreaza la cate un hostel in schimbul cazarii (adica un pat) si al mancarii. In general, ei lucreaza in ture de 12 ore cu 24. Asa ca au timp si sa se distreze si sa traiasca precum localnicii. Ii spun baiatului – brazilian de data asta – ca as vrea sa intru intr-o favela si nu prea stiu cum sa fac. Imi ofera doua variante: ori iau un tur organizat de vreo companie, dar care te duce doar intr-o mica zona controlata de politie, ori vorbeste el cu un prieten de-al lui care chiar locuieste in favela si ma conduc ei cand iese de la lucru. Bineinteles ca in nesabuinta mea aleg a doua varianta. Mai pierd timpul pana pe la ora doua, cand plec in oras sa ma intalnesc cu ghidul de favela. Evident, ma incurc un pic cu strazile si adresa carciumii unde imi daduse intalnire dar pana la urma reusesc sa ajung. Constat ca el vorbeste un dram de engleza, un pic mai multa spaniola si foarte multa portugheza adica exact invers fata de mine. Ne intelegem mai mult prin semne, rasete si un fel de englezo-portughezo-spaniola. Incepe sa-mi explice cateva reguli pe care trebuie sa le aplic ca sa nu intru in belele p-acolo. In primul rand, sunt un prieten de al lui de la munca si mergem la el acasa pentru a o cunoaste pe sora-sa. Nu fac poze cand sunt oameni in preajma sau, daca fac, sa le fac ceva mai ferit. Nu fac poze la oameni mai ales daca sunt inarmati. Pot face poze la copii, nu iau mai mult de 10 $ cu mine, fara ceasuri si bijuterii. Cat despre haine… eram perfect: parca veneam de la un meci de fotbal de pe plaja, de care favelistii si cariocas in general sunt foarte amatori.

Ok, intram in favela. Straniu sentiment. Strazi inguste, case netencuite, de o parte si de alta. In sfarsit vedeam ceva autentic sud–american. In timp ce ne plimbam, imi explica despre viata in favela. El e dintr-o familie de 7 copii, cu toti crescuti acolo. A avut doi frati care au facut parte dintr-o banda si au murit impuscati in razboaiele dintre bandele de traficanti. In favela nu se fura si nu se talharesc intre ei. De asemenea, nu au treaba cu tine daca mergi acolo cu unul de-al lor. Oricum, nimeni nu intra de nebun in favela, ca si cum ar vizita un obiectiv turistic. Cea mai importanta afacere aici e traficul de droguri (in special cocaina), de aceea bandele de traficanti nu permit alte infractiuni. Pur si simplu nu vor sa le vina politia pe cap pentru cine stie ce ratacit jefuit sau rapit prin favela. In schimb, traficul de droguri e foarte raspandit. In favela in care ma aflu eu se vinde anual cocaina de aproape 30 milioane de dolari. Razboaiele intre bande sunt pentru controlul locurilor de vanzare din oras. Care se afla, in general, la capetele liniilor de autobuz sau al celor de metrou. In ultimul timp, politia si armata au intervenit in aceste razboaie fiindca mureau o gramada de nevinovati. Adica se intampla ca o femeie, mama a 6 copii, care lucra menajera in oras, sa moara impuscata din greseala de un glont care nu-i era destinat.

Incepe aventura in favela
In favele, sa stai pe acoperis e foarte obisnuit. Pentru ei, acoperisul e, de fapt, terasa casei. Casele colorate ce se vad in spate sunt construie de guvern.
In aceasta favela traiesc 300.000 de oameni
Aici a fost o casa. Pana cand s-a produs o alunecare de teren.
Impuscaturi si crime, totul pentru suprematia in lumea traficantilor de droguri
Zona de granita intre favela si blocurile ce se vad in fata e si teritoriul disputat pentru controlul vanzarii drogurilor
Reteaua electrica din favela. Toata lumea se conecteaza cum apuca, curentul se plateste si nu prea, nu exista retea de apa sau canalizare.
Terasa...
Problema copiilor e ca in favela incep sa se drogheze inca de la 10 ani
Internet cafe in favela. Dealtfel, internetul e foarte raspandit in toata America de Sud
Un teritoriu strict controlat de bande. Zidurile poarta urme de gloante.
Baiatul din dreapta e un fel de gardian, avea doar 12 ani, foarte prietenos. Dar in buzunar are un pistol. M-a lasat sa-i fac poza asta dar nu m-a lasat sa merg mai departe
Baietii se jucau cu zmeele.
Internetul nu e nicaieri o problema. Cu apa si canalizarea insa...
Punct de strangere a materialelor reciclabile - una dintre principalele activitati ale favellistilor care nu au servici si nu se ocupa cu traficul de droguri
Politia ma verifica la iesirea din favela
pe jos pana la prima statie de autobus, de data asta cu ochii in patru si mainile pe buzunare pt ca prietenul meu se intorcea in favella si oricum aici nimeni nu mai garanteaza nimicO scurta perchezitie, verificat pasaport , un pic de hahaiala cu ei in portughezo-spaniolo-engleza si la revedere
Pe jos pana la prima statie de autobuz, de data asta cu ochii in patru si mainile pe buzunare pentru ca prietenul meu se intorcea in favela si oricum aici nimeni nu mai garanteaza nimic

In plus, vor sa faca din Rio un oras sigur pt Jocurile Olimpice si pentru Mondialul de fotbal. In parte, au reusit. Cel putin, eu m-am simtit destul de sigur prin Rio. In orice caz, mult mai sigur decat in Paris, de exemplu. E interesant sistemul de comunicare in favela, care se face dintotdeauna cu ajutorul zmeelor, chiar si acuma in era telefoanelor mobile. Explicatia e simpla: cand se face razie in favela, toate comunicatiile electronice sunt bruiate. Cand intri sau cand iesi, tu, ca strain, esti imediat semnalizat, asa ca se stie pe unde ai intrat si pe unde esti. De asemenea, la iesire daca nu esti localnic, esti controlat de politie. Ceea ce mi s-a intimplat si mie. Mirare mare pe ei: strain, dintr-o tara de care nu stiau mai nimic si nici habar nu aveau pe unde vine, iesit din favela cu unul ce locuieste acolo… Dupa un scurt control si niste glumite, imi vad de drum si ma despart de prietenul meu Marco, primul favelist cunoscut de mine. Pentru ca sunt aproape de Ipanema Beach, imi petrec restul serii pe acolo, cascand gura la surferii care se dau pe valuri pana la 11 noaptea. Promontoriul din apropiere e luminat de pe niste stanci pana in larg. Ma minunez din nou de cat de sigura e plaja chiar si la ora aia: oamenii isi lasa bicicletele pe mal si sar in apa de pe stanci, placi de surf sunt aruncate aiurea in timp ce stapanii lor se delecteaza cu sucul nucilor de cocos si o gramada de patrule de politie peste tot. De pe plaja, in drum spre hostelul care de aceasta data chiar era departe, ma opresc in doua pub-uri si intr-un club de house pentru a gusta putin atmsfera. Hmmm… nu tocmai sud-americana. Mai degraba atmosfera unui oras aflat intr-o vesnica vacanta, plin de turisti si oameni binevoitori, fara stress cu fete zambitoare.

Ajuns la hostel stau din nou vreo ora la povesti cu niste nou veniti in Rio (in hostelurile astea tot timpul gasesti cu cine sa stai la palavre si auzi o gramada de povestiri interesante despre oameni si locuri. Nu pot sa spun ca am auzit vreodata vorbindu-se despre politica sau afaceri). Le sugerez ce sa vada prin oras si cum sa se descurce cu transportul in comun apoi ma duc la culcare.

A doua zi, ma trezesc foarte devreme, la 6, iau taxiul pana la statia de autobuze interregionale, cumpar bilet catre Foz de Iguazu si valea catre cea mai renumita cascada sud-americana: Iguazu falls!

Despre Claudiu Rosca

Claudiu Rosca are 38 de ani si este, dupa cum se defineste el insusi, un fel de patron capitalist intr-o tara socialista din Europa Orientala. E burlac insa cea mai mare realizare este fiul sau.

Are ca pasiuni sporturile asa-zis extreme – snowboard, schi, rock-climbing, wakeboarding, mountaineering, motorbike racing dar si calatoriile si gastronomia. Ii citeste mereu cu placere pe Jules Verne si Gabriel Garcia Marquez, alaturi de multi alti scriitori, fiindca, nu-I asa, oricarui calator ii sade bine (si) cu cartea.

A calatorit prin intreaga lume. In Europa e mai simplu de spus tarile in care nu a fost: Portugalia, Suedia, Finlanda si Norvegia. In Africa a ajuns in Egipt,Zambia, Tanzania, Botswana, Zimbabwe, Africa de sud, Etiopia si Sudan. A mai fost in SUA, India, China si, recent, in America de Sud, jurnalul de fata fiind esenta calatoriilor sale, cu rucsacul in spate, prin Brazilia, Paraguay, Argentina, Uruguay, Chile, Bolivia si Peru. Urca pe munti cu aceeasi energie, celebrii Mont Blanc si Kilimanjaro fiindu-I deja prieteni. A facut o incercare si pe Aconcagua dar vremea i-a fost potrivnica. A promis insa ca se va intoarce.

Jurnalul pe care a acceptat cu placere sa-l scrie pentru TukTuk este rezultatul a doua luni de calatorie prin America de Sud, un continent fascinant despre care Claudiu are o multime de lucruri de povestit. Fara fite, fara hoteluri de 5 stele dar cu multe experiente personale care fac deliciul oricarui “backpacker”-ist si al… cititorilor sai.


https://www.facebook.com/cllaudio.ro

 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

2 Responses

  1. Nicky

    Asta e partea cea mai tare: “Totul e foarte occidental”! E normal sa fie asa, doar esti in Vest! ;) Fain articol, asteptam episoadele urmatoare!

    Reply
    • TukTuk guy

      :-))) Adica, Nicky, Claudiu vrea sa spuna ca e occidentul… extrem. Adica e foarte occident. ;-) Ne bucuram ca-l citesti cu placere.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.


9 × 5 =