Cristina Ilias

Cristina Ilias – Calator prin tara lor: Nepal (5)

ci 620  Cristina Ilias - Calator prin tara lor: Nepal (5) ci 6201

Ep. 5: Dhulikehl. Un fel de Snagov, dar altfel

Acest orăşel este sinonim de acum încolo cu idea de primă experienţă şamanică, fiind în acelaşi timp un alt moment de maxim contrast, stare pe care o împărtăşeşte întregul Nepal.

Oraşul în sine, primul cu care am luat contact în zona, este dominat de aceeaşi notă de sărăcie, dar imaginea ei este cu totul alta decât în Lumbini.

Oraşel vechi, cu pretenţii de urbe după clădirile cu două-trei etaje, cu o oarecare tramă stradală, cu un stil bine definit, o îmbinare elegantă de cărămidă arsă şi lemn negru, sculptat în ancadramente de uşi, ferestre şi logii.  Străduţe înguste, în pantă, piaţete cu câte un mic templu hindus în centru, totul părăginit, căzut, coşcovit.  Uşi deschise larg spre interioarele de la parter lăsau privirea să ghicească  în întunericul deprimant, pereţi înnegriţi, câte un pat, un scaun, o plită, dar şi priviri curioase spre alaiul occidental care străbătea strada. Uneori, camera devenea şi spaţiu de vânzare, de exemplu gogoşi, expuse spre cumpărare pe un scaun şi păzite cu resemnare de o bătrână stafidită, acoperită cu un şal sărăcăcios. Deasupra uşilor atârnau şiraguri de frunze de tutun, alungătoare de spirite malefice. [sws_pullquote_right] Deasupra uşilor atârnau şiraguri de frunze de tutun, alungătoare de spirite malefice. [/sws_pullquote_right]

În josul străzii, aproape de piaţetă, o piatra mare, gri, aşezată  direct pe trotuar, folosită ca blat de măcelărie, etalează acum zeci de muşte sătule , toropite şi ele de căldura amiezii. Carnea se terminase. O găină smotocită cu patru pui anemici, ciugulesc lipsiţi de orice speranţă prin gunoiul adunat în stradă lângă o gură de canal.  Sunt departe de femeia care, stând pe vine, bate cu maiul un mănunchi de graminee, ce or fi fost?, încercând să adune din pleavă, o mână de boabe. Sunetul înfundat al maiului nu are niciun efect disturbator asupra  câinelui  toropit şi el, care doarme cu picioarele spânzurate în gol, pe treapta unei încăperi, cam 3 x 3 m, deschisă complet spre stradă, şi pe ai cărei pereţi atârnă la întâmplare câteva tablouri înrămate. Firma scrisă de mână, de deasupra intrării te luminează asupra destinaţiei spaţiului: GALERIA DE ARTA DHULIKEL.

[nggallery id=51]

Totul pare un întins studiou cinematografic, cu o scenografie perfect realizată, aştepâand semnalul “Atenţie, motor!” pentru un film al cărui scenariu este despre un oraş cândva bogat, părăsit din diverse motive, şi ocupat apoi, din întâmplare de un grup de nomazi care încearcă să se adapteze la traiul sedentar. Şi iar surpriză, din susul străzii pe care mergeam spre templul hindus, venea un grup vesel de copii de scoală, îmbrăcaţi în uniforme curate, cu cămăşi albastre, animând locul, umplându-l cu bucuria viitorului. Probabil, în curând vor fi condiţii pentru un nou film: “Atentie, motor !”

Călătorului îi stă bine cu drumul, dar la un moment dat îi stă chiar foarte bine cu cazarea la un hotel bun, dacă se poate, şi cu aşezarea la o masă cu feluri speciale, iar acestei necesităţi  i-a venit în întâmpinare Dhulikhel Loges Resort, folosit ca loc de popas în drumurile sale, chiar de regele Nepalului, pe vremea când ţara asta atât de surprinzătoare îşi avea pus destinul în mâinile familiei regale.

După o intrare mai mult decât banală, eşti dintr-o dată pus faţă în faţă cu răspunsul la întrebarea ”de ce venea regele aici?”. Intrarea, recepţia şi restaurantul pe două nivele, cu pereţi vitraţi ce lasă privirea să cuprindă întreaga zona de cazare, dar şi valea din faţa ei, sunt amplasate pe un nivel intermediar. Sub ele, urmând scări şerpuitoare de piatră, şi podeţe peste aleile ce trec pe dedesupt, ajungi la cursivele de etaj ale celor două corpuri de cazare, separate de un pachet de trepte ce duc la grădina din spate. Printre clădiri privirea îţi scapă şi se pierde în nemărginirea văii. Mai cobori un nivel, şi acum, intri direct în camerele de la parter. Treptele se preling pe lângă arbuşti şi aranjamente florale, schimbându-şi mereu direcţia, făcând  mai ales urcarea placută, interesantă; şi bine face, căci  orice lucru uitat în cameră, presupunea refacerea  traseului la coborâre, la urcare… Adevăratul spectacol ţi-l oferă fereastra cât întregul perete al camerei, când intrai în ea,  şi toate camerele erau orientate, printr-un balcon generos, spre valea ce se întindea la picioarele complexului. Dacă nu ar fi fost un loc atât de laic, atmosfera ar fi avut aceeaşi religiozitate ca şi cea din mânăstirile budiste. Aici am aşteptat cu speranţa unui spectacol total, răsăritul; punerea în scenă era perfectă, dar somnul care mi-a jucat o mică festă, şi vremea înnorata, mi-au ştirbit un pic din bucurie. Puţinul pe care l-am primit a fost imortalizat spre amintire.

[nggallery id=52]

De la nivelul superior al restaurantului, şiruri de trepte din piatră urcau în planuri frânte, până la ultima terasă, o poiană de fapt, adunată între copaci şi parapetul scării, peste care croncăneau planat câteva ciori. Seara lăsată peste vale, peste resort, peste poiana uşor luminată de un felinar singuratic, pregătea atmosfera prielnică  experienţei ce urma să vină; întâlnirea cu un şaman nepalez chemat să ne cureţe karma de grup, de neam sau de suflet singuratic.

Liniştit şi pătruns de importanţa misiunii sale, şamanul a înşirat pe jos toate cele necesare ritualului: câteva cărămizi  pentru o vatră, o mână de prafuri colorate, o mână de flori, petale, lumânări, o tobă mică, ca un gherghef cu mâner, băţul strâmb – cu o curbură interesantă şi ciudată în acelaşi timp – pentru bătut toba, un şirag de fructe uscate, încreţite, maro şi rotunde, cu rol de protecţie (existau şi spre vânzare, brăţări şi şiraguri), pe care şi l-a pus peste piept, ca o banderolă, şi la sfârşit, o carte ferfeniţită, foarte muncită, cu foi îngălbenite de vreme, acoperite cu un scris mărunt, ciudat, şi numai de el înţeles.

Când totul a fost gata, aşezaţi pe jos, în jurul lui, aşteptam semnalul: show must go on!

…şi a început.

Actul 1: mai întâi o uşoară bătaie în tobă, ritmică, sacadată, ca ploaia de vară peste un acoperiş de tablă, apoi tot mai amplă, cu izbucniri în forţă ce însoţeau incantaţia tânguită, total neînţeleasă nouă. Două ore de sunete percutante, vocale sau instrumentale, ridicate la cote dramatice, alternate cu alintări ale tobei, cu băţul curbat. Două ore de ritmuri vibrate până la paroxism, punctate de sărituri brusce ale şamanului, din poziţia şezând, cu picioarele încrucişate, şi revenire în cădere, în aceeaşi poziţie, pe pernuţa personală. Două ore în care bătăile în tobă nu s-au oprit nicio clipă, iar glasul n-a încetat să domine sau să se tânguie. După curăţarea de grup, de neam, de ţară, căci asta fusese, s-a plimbat printre noi punându-ne în frunte semnul rosu de protecţie – tica – presărând apoi peste cap, petalele colorate, descântate şi purificate de focul din micul altar improvizat. [sws_pullquote_left] Răsăritul de soare, atât cât l-am prins, a avut un fundal sonor cu totul special: undeva în vale, sunetul sacadat al unei alte tobe şamanice se pierdea în lumina vindecătoare a dimineţii. [/sws_pullquote_left]

Actul 2:  citirea personală, la cerere, cu identificarea problemelor fizice sau emoţionale, şi curăţarea de blesteme, dacă existau.  Pachetul complet includea o mână de orez plimbat pe deasupra capului şi aruncat apoi pe suprafaţa tobei. Băţul curbat lovea ritmic membrana, de jos în sus de astă dată, iar boabele de orez săreau care încotro, care săreau, căci, spre surprinderea noastră, multe rămâneau lipite de suprafaţa tobei. Modul lor de aşezare, desenul pe care îl formau, ca la ghicitul în cafea, era interpretat cu ştiinţă străveche, şamanul concluzionând: ai aia sau aia, fereşte-te de…, o poţi rezolva medical sau nu, poate ar trebui să mai treci pe la mine… mă rog, nu zicea chiar aşa, şi oricum era cu interpret, traducător care era şi dovada vie, zicea el, a eficacităţii tratamentului, acesta fiind readus printre cei vii după o boală cumplită. De atunci purta neîncetat asupra sa un săculeţ cu plante ce îi asigurau protecţia totală la blestem, căci asta fusese cauza îmbolnăvirii, căreia medicina alopată nu îi găsise cauza sau remediul.

Interesantă experienţa pe care mi-aş fi dorit-o poate mai spectaculoasă, şi a cărei atmosferă am resimţit-o mai puternic abia a doua zi. Răsăritul de soare, atât cât l-am prins, a avut un fundal sonor cu totul special: undeva în vale, sunetul sacadat al unei alte tobe şamanice se pierdea în lumina vindecătoare a dimineţii. Blestemul era învins şi probabil că nu aş fi sesizat semnificaţia şi frumuseţea momentului, dacă nu aş fi fost martoră a ceea ce, la început de noapte, l-am considerat doar un spectacol, iar acum, spre dimineaţă, drept un fapt de viaţă autentic.

Sus, pe terasă, la locul faptei, câteva cărămizi afumate, un desen de culoare violet pe albul pietrei şi o mână de petale colorate, erau deja amintirea întoarcerii noastre, pentru o clipă, la originile ezoterice şi spirituale ale omenirii. (va urma)

Şi ce interpretare ştiinţifică pot să dau imaginilor stranii surprinse de aparatul meu de fotografiat, dar şi de altele, ale altora, în noaptea cu pricina, când alături de şamanul în transă plutea un glob mic de lumină, şi care nu era felinarul de pe marginea terasei.

Şi de ce nu m-a surprins explicaţia precum că ar fi spiritul protector al acestuia, care îl insoţeşte mereu.

About the author

TukTuk guy

Urcă în TukTuk! Oriunde te duc!

Add Comment

Click here to post a comment

zoot.ro%20

answear.ro%20

Booking.com

Fii prietenul nostru pe Facebook!

Clasament concurs ”Adu vara în TukTuk”

Fereastra Albastra, Gozo,...
Votes: 1014
Tenerife
Votes: 824
Apus pe plaja Otres 2 din...
Votes: 329
La mare- Cazino Constanta...
Votes: 154
În neantul sălbatic din...
Votes: 94