Claudiu Rosca

Claudiu – Cu rucsacul prin America de Sud (8)

clau feat mic

Episodul 8 – Aconcagua (1)

Aconcagua.  Unul dintre principalele motive ale sosirii mele in America de Sud. Si, inainte de orice, cateva cuvinte despre muntele asta care-mi bantuie si acum visele, la mai bine de 3 luni dupa ce l-am  bantuit eu pe el .

Este cel mai inalt munte din America de Sud, si din emisfera sudica. Are 6962 metri altitudine. Este unul dintre cele asa zise 7 summits, cele mai inalte 7 varfuri de pe cele 7 continente. Este ultimul varf ce trebuie escaladat inainte de a te arunca la optmiarii din Himalaya. Tehnic, nu este un munte dificil, insa are doua mari probleme care au dus la esecul atator expeditii, unele soldate chiar cu pierderi de vieti. Prima este vremea foarte inselatoare care poate sa se schimbe in mai putin de jumate de ora iar a doua este frigul foarte patrunzator de la altitudinea de peste 6000 m. Muntele acesta a fost o atractie pentru mine din primul moment in care am auzit de el si din clipa in care am vorbit cu primii oameni pe care i-am cunoscut si care incercasera  (unii chiar reusind) sa-l escaladeze.

[nggallery id=60]

Asadar avand o oarecare experienta in escaladarea muntilor inalti (Mont Blanc, Kilimajaro) m-am hotarat ca 2013 sa fie anul Aconcagua . Antrenamente istovitoare din doua in doua zile, pregatiri, bani economisiti, nopti pierdute pe forumuri de pe internet, discutii cu prieteni din salvamont care fusesera candva aici, ganduri , certuri cu fosta prietena.  Incet-incet , Aconcagua devenea o obsesie. Am analizat mai multe variante. Prima era sa ma duc cu o prietena din Chile, pe care o cunoscusem in Africa in timpul escaladarii varfului Kilimanjaro. Din pacate, fata se lovise urat la un picior prin octombrie si mi-a spus ca pentru ea,  Aconcagua iese din calcul in acest sezon. Alta varianta a fost sa incerc o ascensiune solo, in fapt, o mica nebunie. Ascensiunile solitare sunt o mica sau, uneori, o mare nebunie, pe orice munte inalt din aceasta lume. Dupa o perioada de gandire si la insistentele familiei mele (“ai un copil, Claudiu!“) am renuntat si la idea asta, chit ca ma tenta foarte tare. Imi mai ramasese varianta sa ma lipesc de o expeditie. Dupa cateva cautari pe internet am hotarat sa ma inscriu intr-una organizata de o firma care se ocupa cu asa ceva. Aveam sa fim oameni din toata lumea, condusi de doi ghizi argentinieni. Astfel, trebuia sa fiu in Mendoza pe data de 1 februarie, plecarea urmand a fi in data de 2. [sws_pullquote_right] In expeditie aveam sa fim oameni din toata lumea, condusi de doi ghizi argentinieni [/sws_pullquote_right]

Iata-ma asadar, pe 1 februarie, coborand din luxosul autobuz de Buenos Aires in Mendoza, cu doua rucsacuri, intre care unul plin cu echipament de catarat. Ajuns la hotel, constat ca sunt primul din grup  si ca voi fi cazat in camera cu o fata din Polonia. Ma instalez in camera, raspund la cateva sms-uri, dupa care cobor la mica piscina a hotelului. Dupa vreo doua ore primesc un mesaj in care mi se spune ca intalnirea cu ghizii va fi la ora 4, ora la care voi cunoaste si restul grupului. Pana una-alta o cunosc pe colega mea de camera, Martha, o poloneza stabilita in Australia, calatoare si ea prin America de Sud. Martha venea din Columbia, via Bolivia si Peru.  La ora 4 ne cunoastem ghizii, precum si pe ceilalti tovarasi de expeditie : Jeanne si Mike, doi americani aflati la a doua incercare pe Aconcagua, Swabek – polonez stabilit in Brazilia, Jeannet – australianca, ghid in expeditii polare, Didier – francez, pilot al Air France si Diego – inginer columbian, stabilit in Argentina. Grup cosmopolit, in care cea mai mare experienta cu muntele o aveam eu, pentru ceilalti fiind mai mult doar o chestie despre care auzisera la un moment dat si pe care s-au gandit ca ar fi interesant sa o faca. Doar Swabek mai escaladase Kilimanjaro, in rest nimic altceva. Totusi, cu totii aveau sa-mi devina cei mai buni tovarasi pentru urmatoarele 18 zile.

A doua zi, dupa ce ne verificam echipamentul  (ei avand nevoie sa-si inchirieze mai multe chestii) pornim in sfarsit din Mendoza catre Puente del Inca, locul unde se afla cele doua intrari in Parcul National Aconcagua. Sa nu credeti ca e ca la noi cand mergi la munte! Acolo se plateste taxa de acces in parcul national, diferentiata in functie de ceea ce vrei sa faci acolo. De exemplu, pentru ascensiune summit 20 de zile, taxa e de 800 USD. De-a lungul expeditiilor mele am ajuns sa ma conving ca acest hobby nu e deloc ieftin. Pe langa costul echipamentelor si a taxelor de summit, se mai adauga si logistica necesara la fata locului – serpasi sau ghizi, precum si biletele de avion. Din pacate, Romania nu a fost inzestrata cu niste munti cat de cat interesanti din punctul de vedere al alpinistilor, chiar daca ai nostri sunt mult mai frumosi decat Anzii.

[nggallery id=61]

In Puente del Inca ramanem o noapte cazati in conditii de tabara sau hostel, eu unul fiind mai mult decat obisnuit cu asta, spre deosebire de catiba dintre noii mei tovarasi. Am uitat sa-i prezint pe cei doi ghizi argentinieni, Cristian si Santi, cel din urma fiind defapt seful nostru iar Cristian ajutorul lui. In Puente del Inca am ajuns dupa-amiaza . Acolo ai doar doua obiective de vazut:  puntea de piatra formata in urma depunerilor aduse de izvoarele termale din zona si cimitirul celor care au murit pe Aconcagua.  N-am sa insist prea mult asupra primului pentru ca este cunoscut si descris pe o multime de site-uri ci ma voi opri mai mult asupra celui de-al doilea.

Cimitirul este destul de vechi, initial aici ajungand trupurile primilor oameni morti in ascensiunile timpurii, de la inceputul secolului 20. E un loc impresionant, fiecare dintre cei doborati de munte avand o placa comemorativa, o cruce sau ceva care sa aminteasca de ei. Singurul roman doborat de Aconcagua are si el o mica placa alaturi de nevasta lui argentiniana, decedata la un an dupa el pe acelasi munte. Unii dintre cei disparuti aveau inca bocancii de ascensiune agatati de pietrele comemorative, cele mai impresionante fiind incaltarile unui polonez de doar 20 de ani, mort in urma cu cativa ani, in timpul unei furtuni. Stau in acest cimitir aproape doua ore, amintindu-mi rand pe rand povestile catorva dintre cei decedati acolo , povesti citite pe internet sau in ziarele vremii, amintindu-mi chiar de unul dintre cei decedati prin 1990, o poveste pe care o citisem la vremea respectiva intr-o revista frantuzeasca de alpinism, avand dictionarul francez –roman in fata. In zilele de azi nu se mai ingroapa nimeni in acest cimitir, trupurile fiind repatriate in tarile de provenienta a decedatilor, Insa fiecare decedat are placa, crucea sau bolovanul sau. Ies din cimitir si, dupa aceasta dupa-amiaza terminata intr-o furtuna de praf (primul contact cu vanturile din zona) aveam sa mai petrecem o seara placuta si ultima noapte intr-un pat adevarat. Pentru ca a doua zi avea sa inceapa expeditia propriu-zisa. (va urma)

Booking.com

About the author

TukTuk guy

Urcă în TukTuk! Oriunde te duc!

Add Comment

Click here to post a comment

zoot.ro%20

Booking.com

Fii prietenul nostru pe Facebook!

Clasament concurs ”Adu vara în TukTuk”

Fereastra Albastra, Gozo,...
Voturi: 1014
Tenerife
Voturi: 824
Apus pe plaja Otres 2 din...
Voturi: 329
La mare- Cazino Constanta...
Voturi: 154
În neantul sălbatic din...
Voturi: 94