Cristina Ilias

Cristina Ilias – Calator prin tara lor: Nepal (7)

ci 620  Cristina Ilias - Calator prin tara lor: Nepal (7) ci 6201

Ep. 7:  CHITWAN. Sau ce nu s-a scris in Cartea Junglei

Oferta de a face un safari în jungla nepaleză a trezit din amorţeala amintirilor, un vis neîmplinit al copilăriei, cel de a fi explorator, vis alimentat de un film al aceleaşi perioade, HATARI (văzut de şapte ori).

Cu minimum de lucruri necesare şi o vestimentaţie adecvată cat mai neutră cromatic, care includea şi ”panamaua” chinezească luată din Carrefoure, m-am abandonat ideei de a trăi o experienţă sută la sută naturală, în inima junglei nepaleze. Oau, cât de palpitant suna! Junglă, da, cel puţin aşa o numesc ei, dar şi ”inima”, cam mult spus…

Am debarcat din autobuzul care ne-a suportat mofturile – închide aerul condiţionat, nu, deschide-l, dă-l mai tare, nu, mai încet – la cazarea noastră din junglă. Localitatea, satul de fapt, amplasat la marginea rezervaţiei Chitwan este rezultatul coabitării dintre gospodăriile localnicilor şi resorturile existente în scop turistic, înşiruite de o parte şi de alta a doua drumuri străbătute din când în când, la pas domol, de câte un elefant domesticit mânat alene de stăpânul lui, cocoţat pe grumaz. Printre case şi hoteluri, sălăşuiau câteva amenajări de prestări servicii cu denumiri pompoase şi cu foarte mult iz tradiţional dar şi anecdotic din punctul nostru de vedere, dacă ne raportăm la design-ul de prezentare: în general câte o baracă ventilată foarte natural  prin spaţiile dintre scândurile uscate de soare, dar cu firma pictată de mână, care îşi anunţa  ofertele de masaj, frizerie + cosmetică, spălatorie. Atmosfera patriarhală, animată de câteva capre, un porc dungat, câini, găini ameţite de căldură, un viţel dormitând în mijlocul drumului şi doi bivoli negri, costelivi, bâzâiţi de muşte. Pe marginea drumului creşte vioi, verde şi „la liber”, canabis. Câteva magazine cu suveniruri, din care se revarsa liniştitor acordurile unui CD cu muzică nepalezo-budistă, o băcănie, şi un bar pe malul râului, cu pretenţie de belvedere la apus, întregesc linia de demarcaţie dintre aşezarea omenească şi junglă.

[nggallery id=58]

Cazarea – sută la sută pe gustul meu: un hotel pavilonar cu bungalow-uri din lemn şi rogojini împletite din bambus, înşiruite de-a lungul a doua alei, faţă în faţă, separate de o zonă plantată, cu poteci pietruite. Aleile porneau din ”bătătura” din faţa pavilionului circular care adăpostea restaurantul. Bungalow-urile cu nume de animale sau păsări, aveau câte două paturi cu poloc de tifon – protecţie la ţânţari, o baie modestă dar funcţională, şopârla casei, şi câteva insecte care erau oricum, mai ”de-ale casei”, decât noi.

După floarea roşie de hibiscus pusă după ureche, tica obligatorie în frunte, un pahar de juice de mango şi o masă excelentă, oferite toate de resort (apropos, am mâncat bine şi interesant în Nepal, şi nişte feluri chiar speciale, 100% vegetale aici în junglă), a urmat programul de seară: trupa de dansatori locali avea să ne introducă definitiv în atmosfera locului. Şi atunci, când ”bătătura” a fost invadată de băieţi tuciurii, cu busturile goale, şi acum, când povestesc, mă gândesc la rădăcinile comune, mai mult sau mai puţin vizibile, ale tuturor neamurilor de pe pământ, la rădăcinile lor spirituale… căci am fost martorii punerii în scenă a unei forme locale cu scenografie specifică a celui mai vechi dans din patrimoniului cultural românesc, Căluşarii.  Aceeaşi temă, aceeaşi deteminare, aceeaşi perfecţiune în mişcări, acelaşi ritm, aceeaşi recuzită. Difereau culoarea, locul, costumaţia şi făcliile aprinse din final, dar tot ”misanplasul”nu a reuşit să ne abată atenţia de la agitaţia stârnită între paznicii locului, care cu bâte, beţe şi lanterne, se strecurau printre copaci şi căsuţe, discutând precipitat; ca  într-o altă variantă a căluşarilor, în lupta lor cu duhurile rele. Aha, deci suntem în junglă! Ce încearcau să alunge, ce încearcau să prindă, unde o fi Mowgli? Curiozitatea se transforma uşor-uşor, în panică, dincolo de asigurarea lor, că nu sunt decât câteva pisici, sălbăticite, nu sălbatice, vreo 70, care invadau resortul când veneau turiştii, în speranţa de ceva nou de păpat.

Dupa ultimile bungalow-uri, cele în care am şi stat de fapt, lipsa gardului de incintă amesteca curtea resortului cu începutul de junglă. ”Fiţi liniştiţi, locul e sigur, animalele nu ajung până aici, dar… ar fi bine, noaptea să nu circulaţi printre căsuţe”. Mesajul ascuns în informaţia aceasta, chirăitul şopârlei, mâţele, despre care nici acum nu cred ca au fost doar mâţe, foşnitul insectelor, păsările bull-bull care îşi făcuseră cuib sub stuful de pe casă, foindu-se toată noaptea, fără somn, şubrezimea construcţiei care îmi amintea de povestea celor trei purceluşi, au transformat noaptea într-o veghe continuă, ascunsă sub polocul de tifon înnobilat în mintea şi speranţa mea, cu puteri nebănuite de protecţie…

Junglă ai vrut, junglă ai! Da, junglă am vrut, dar peisajul, cel puţin în prima parte a lui semăna izbitor cu savana africană, aşa cum mi-o imaginam eu, fără să o fi văzut vreodată: poiene cu vegetaţie pitică, cu pâlcuri de copaci în depărtare.

[nggallery id=59]

Mergând înşiruiţi în spatele renger-ului ce ne preluase cu misiunea de a ne strecura în habitatul natural al tigrilor şi rinocerilor, alimentându-ne producţia de adrenalină cu urma singulară a unui picior de tigru – cine o fi plantat-o acolo? (tigru care probabil le pierduse pe celelalte trei în lupta cu Baloo), încercam să păstrăm liniştea cerută. Ssst, linişte, era cuvântul de ordine care ne gâdila emoţiile sub imaginea potenţial ameninţătoare a rinocerului de peste râu, care, de altfel, ne privea destul de impasibil, chiar idiferent: „ia uite, alţii care n-au treabă pe acasă!”. Cele mai ameninţătoare vietăţi care au atentat la integritatea mea fizică, au fost nişte amărâte de furnici care, pe bună dreptate, după ce am călcat exact în muşuroiul lor, mi-au invadat picioarele, obligându-mă să renunţ la provizia de apă pe care o aveam, pentru a le alunga. Şi nu, nu erau nici roşii, nici canibale, nici uriaşe… nu că mi-aş fi dorit!

Chitwan mai înseamnă şi o importantă populaţie de elefanţi; elefanţi guvernamentali, sau în proprietatea nepalezului de rând, toţi utilitari. Într-un loc anume, sub padocuri de lemn umbrite, masculi puternici, masivi, atât de masivi cât pot fi nişte elefanţi adevăraţi, stau în aer liber, dar nu liberi. Lanţul legat de unul dintre picioare le limitează deplasarea atât cât să nu amorţească. Stau sub acoperişurile de lemn amăgindu-şi plictiseala cu câte un smoc de iarbă pe care o tot aruncă  peste spate cu trompa, alungând muştele şi căldura, şi scărpinându-se de trunchiul gros, de lemn, din dotarea fiecărei compartimentări, aşteptând probabil să aibă guvernul nevoie de ei, la vreo muncă mai în forţă. Într-altă parte, la maternitatea de elefanţi, „doamnele”, condiţionate de acelaşi lanţ,  sunt cu adevărat mai ocupate; printre picioarele lor  mişună neastâmpărat puiul adus pe lume după douazeci si una de luni de gestaţie; de-acum încolo, timp de şapte ani, dintre care doi ani suge, timpul îi este ocupat cu hrănirea şi educaţia progeniturii, care suge, suge, nu se-ncurcă, dându-şi trompa micuţă peste cap, în strădania nativă de a accede la bidonaşul cu lapte al mamei. Dar ce te faci, ca mamă elefăntiţă, când, dintr-o greşeală a naturii, aduci pe lume doi de odată, lucru extrem de rar în lumea pachidermelor. Înghesuială mare la bidonaş!

elefanti  Cristina Ilias - Calator prin tara lor: Nepal (7) elefanti

Aceştia sunt toţi elefanţi guvernamentali domesticiţi ce trebuie să aibă cele mai bune gene, şi problema asta a fost rezolvată cât se poate de natural: femelele, imobilizate de lanţ, afară sub padocuri, primesc , la vremea împerecherii, vizita elefanţilor sălbatici din zonă, care ştiu deja drumul, şi vin de bună voie. Rezultatul, după aproximativ doi ani, un elefănţel în captivitate cu dotarea genetică a unuia din sălbăticie.

În afară de aceştia, mai sunt şi elefanţii de curte, prietenoşi  şi de încredere, cum aveam să remarc privind un elefant stând în picioare, care îşi veghea stăpânul adormit buştean, în curte, pe jos, chiar langă el. Evident este un membru al familiei, care îşi aduce contribuţia personală la bunăstarea ei; nu ştiu ce alte munci ar putea face aici, dar sigur plimbă turiştii, echipat fiind în acest scop cu o „nacelă” ancorată pe spate cu chingi dintre care cea mai nostimă este cea trecută pe sub coadă. Mersul lor legănat şi important balansează nacela scuturând sănătos tot conţinutul ei, adică turiştii.

În aceste condiţii de transport original am pornit într-o dimineaţă să trăim aventura safari-ului nepalez. Plecarea a fost dată de la un parc de vehicule cu trompă, special amenajat; de aici se dădea pornirea, aici era, două ore mai târziu, sosirea. Un gard din trunchiuri subţiri de copac delimita zona lor, a pachidermelor, de cea a turiştilor. Un şir de şanţuri  paralele, adânci de o palmă,  lungi de vreo doi metri, pline cu apă, hidratau animalul înainte de plecarea în cursă. Undeva, în dreptul gardului, o scară te urca pe o platformă – ca un post de observaţie în pădure – până la cota înaltă a spinării elefantului. Acesta stătea cuminte şi răbdător, până ce nacela rigidă din spatele lui, cu gărduţ de lemn şi montanţi rari, se umplea cu patru curioşi care îşi strecurau picioarele printre ostreţele gărduţului, fiecare stând la câte un colţ, cu picioarele atârnând în afară, şi spatele lipit de al celorlalţi trei. Stăpânul, „vatmanul de elefant” cum îmi plăcea mie să îi spun, stătea chiar pe grumazul partenerului de afacere, având în dotare doar un băţ scurt ceva mai gros de un deget, pe post de schimbător de viteză.

general  Cristina Ilias - Calator prin tara lor: Nepal (7) general

Odată îndeplinite formalităţile de îmbarcare, elefantul o lua agale şi legănat spre ieşirea din ţarc, cu direcţia clară, spre junglă. Un alt elefant se aşeza în dreptul platformei luându-şi sarcina în spinare, şi apoi altul, şi altul, pornind toţi, înşiraţi, spre un traseu „sălbatic”, deja bine învăţat de animalele astea extrem de inteligente. Elefanţii aceştia erau de toate felurile: şi ei şi ele, şi înalţi şi foarte înalţi, şi mai mici, şi tineri şi maturi şi bătrâni – apropo, trăiesc cam cât şi oamenii, spre nouăzeci de ani – mai serioşi sau mai jucăuşi, ca şi oamenii, şi aveau nume, ca şi oamenii.

Am luat un loc “confortabil” în nacela strâmtă şi ţeapănă, ancorată cu nădejde, pe sub coada lui Kali – Frumoasa Kali- o elefăntiţă de unsprezece ani, deci foarte tânăra, cea mai tânără din grupul format. O puştoaică tocmai intrată în adolescenţă, cu chef de joacă, dornică să descopere mediul înconjurător – la fel ca şi noi – asta judecând după plăcerea nebună ce o avea de a se abate de la traseu, prospectând cu trompa toate scorburile, tufişurile, luând la rând toate râpele. Grea sarcină avea vatmanul tuciuriu, să o aducă pe drumul cel bun, dar o ştia, şi în afară de băţul scurt, avea şi o joardă mai lungă cu care o altoia mereu admonestând-o, sau ferind  cu ea, picioarele noastre, de bălăriile în care ne băga Kali. În spatele ei venea un elefant imens, înalt, sobru, care se străduia când se apropia prea mult, să îi prindă coada cu trompa, ca şi cum ar fi vrut să o tragă puţin de păr, de ureche…

Cele două ore de scuturat în nacelă au fost un masaj perfect pentru rinichi; dacă aveai vreo piatră la ei, sigur o dizlocai spre eliminare, dar acest discomfort care făcea parte din pachetul complet, all inclusiv, al excursiei, nu mi-a putut abate atenţia în special de la urechile acestor animale. Mari, gri,viguroase  la bază, unde se lipesc de cap, îşi schimbau spre margine nu doar consistenţa, devenind aproape fluide, moi, fluturânde, ci şi culoarea, trecând spre roz printr-o zonă pigmentată, pistruiată, extrem de decorativă, la fel ca şi pielea de pe trompă. Marginile franjurate te puteau duce cu gândul că cineva le face rau, dar nu, sunt aşa doar ca să adauge un plus de ventilare a aerului, când sunt puse în mişcare, şi un plus de eficienţa în alungarea insectelor sâcâitoare. Doamne, deşteaptă-i natura asta! Dintre urechi se ridicau două proeminenţe ale craniului, cu o şea între ele; este zona unde îl loveşte vatmanul cu băţul scurt, peste părul rar, ţepos, aspru, nostim, din vârful capului, dându-i comenzi cunoscute. Şi apoi, limba! O limbă moale şi pofticiosă care îţi atingea mâna, când îi dădeai direct în gura de loc ameninţătoare, deschisă delicat ca a unei domnişoare de pension, o banană. Dar stafidele, ştiţi cum ţi le mănâncă din palmă un elefant?  Le adulmecă cu trompa, le vrea, le aspiră, şi le plasează apoi, cu aceeaşi delicateţe, pe limbă. Asta da experienţă, nu-i aşa? Trei stafide mici, versus un elefant mare, şi la mijloc tu, un nimic din punct de vedere fizic, în raport cu el.

De acolo, din înălţimea elefantului, întâlnirea autentică cu o rinoceră (se poate spune aşa?), şi puiul ei care se jucau de-a Techirghiol în nămolul dintr-o baltă mai adâncă din pădure, sau întâlnirea cu un rinocer cu platoşele la vedere, rămas înţepenit – de frică? – când s-a văzut înconjurat de o mulţime de elefanţi şi oameni, într-o poiană, nu mi-a dat niciun fior.  Mai curând m-a cuprins fiorul când, în aceaşi poiană, cei 15-16 elefanţi, cu turiştii aferenţi în spate, au început să scoată sunete stridente, chiar înfricoşătoare, într-un dialog nervos, ameninţător. Nici atunci şi nici acum, nu ştiu ce a fost. Înclin să cred, că dresaţi fiind, au dat un mic spectacol de forţă, care făcea şi el parte din acel „all inclusiv”. Dacă a fost aşa, cel puţin asupra mea, a avut efectul scontat: am primit mesajul “suntem totuşi, la origine, animale sălbatice!”.

Jungla, cel puţin partea pe care am explorat-o, se termina brusc în malul când abrupt, când lin, al unui râu. Pe el, aşezaţi incomod în câteva bărci lungi şi foarte înguste, cioplite în câte un trunchi de copac, am plutit în josul apei în căutarea crocodililor. Erau acasă: unul destul de mare, pe malul opus, ne-a lăsat să trecem liniştiţi prin faţa lui, fără să ia atitudine; eram totuşi, prea mulţi pentru el. Altul, pe un grind în mijlocul apei, la jumătate de metru de barca în care eram, a făcut doar o mică demonstraţie de forţa, trezit brusc din somn: a deschis fălcile, a făcut doi paşi şi… a renunţat. Barca trecuse.

Am plecat din Chitwan încântată de experienţa semijunglei, şi în minte cu imaginea simpatică a trei elefanţi, văzuţi din spate, şi care merg umăr la umăr, legănând domol, în apus de soare, trei nacele goale. Merg spre casă cu satisfacţia muncii împlinite. (va urma)

 

About the author

TukTuk guy

Urcă în TukTuk! Oriunde te duc!

Add Comment

Click here to post a comment

zoot.ro%20

answear.ro%20

Fii prietenul nostru pe Facebook!

Clasament concurs ”Adu vara în TukTuk”

Fereastra Albastra, Gozo,...
Votes: 1014
Tenerife
Votes: 824
Apus pe plaja Otres 2 din...
Votes: 329
La mare- Cazino Constanta...
Votes: 154
În neantul sălbatic din...
Votes: 94