Undeva , în mijlocul geografic al Nepalului, un oraş cu îndreptăţite pretenţii de localitate turistică, Pokhara, îţi îmbogăţeşte patrimoniul de amintiri frumoase despre ţara aceasta atât de contrastantă.
Situat pe un platou înalt, într-o desăvârşită modalitate de ofertare turistică, oraşul liniştit şi primitor, deloc sofisticat, îţi plimbă paşii pe strada principală, prin buticuri şi magazine cu suveniruri, bijuterii şi artizanat local sau prin restaurante cu ofertă tradiţională, asiatică şi internaţională. Se mănâncă bine, se mănâncă cu toate simţurile, se mănâncă mai ales picant şi… curat.
Dintre toate magazinaşele prin care am intrat, aici am descoperit cu mare interes micile galerii-ateliere de autor, în care artişti plastici – graficieni – transpuneau pe hârtie pânzată, într-o grafică impecabilă, cu o siguranţă a liniei de necrezut, în cromatică picturală, vie, specific budistă, sau grafică negru- auriu, temele esenţiale ale mandalelor, reprezentări în plan ale Universului, în care se regăseşte întreaga filozofie budistă, exprimată figurativ, întotdeauna la fel, diferenţa făcând-o talentul, inspiraţia cromatică şi siguranţa mâinii ce o desenează.
Cu un destin ceva mai fericit decât Tibetul, Nepalul a devenit, o dată cu exodul de supravieţuire al tibetanilor, de prin anii ’60, locul lor de refugiu. Aici, în Pokhara, şi-au găsit liniştea şi siguranţa, familii întregi, deja integrate acum în atmosfera locală, dar care îşi păstrează identitatea naţională locuind, învăţand şi lucrând în comunitatea lor, asigurată ca spaţiu şi înţelegere de către guvernul nepalez. Toleranţă, acceptare, iubire necondiţionată… doar vorbim de filozofie budistă în ambele părţi.
[nggallery id=65]Prezenţa lor este evidentă, fiind altfel din punct de vedere antropologic: un chip cu trimiteri mongoloide, o faţă plată, ochi mici şi pomeţi pronunţaţi, un pic mai înalţi şi mai corpolenţi decât gazdele lor, ceva mai albi la piele. Trăiesc din meşteşuguri tradiţionale şi din vânzarea lor: bijuterii, ţesături, carpete, spunând “acasă” taberei în care locuiesc, sperând că, vreodată, vor ajunge să spună din nou ACASĂ, pe partea cealaltă a lanţului Himalayan.
Pokhara ne-a făcut cadou în prima dimineaţă un spectacol grandios. Din balconul modest al unui hotel oarecare, în reconstrucţie şi renovare, şi apoi de pe terasă – ce noroc că era şantier şi am putut urca până acolo – într-o vizibilitate absoluta, Dhaulagiri, Annapurna I, II, III, Manaslu (şi ale vârfuri ale căror nume nu le-am regăsit pe tabloul cu harta munţilor din camera de hotel), scăldate în lumina pură a înalţimii lor, imaculaţi sub albul desăvârşit al zăpezilor veşnice, priveau amuzaţi şi superiori, micimea vieţii de la poalele lor. Eram nimic! Erau totul!
I-am reîntâlnit peste zi, deja pierduţi uşor în spatele aerului dens al unei zile călduroase, dar la fel de prezenţi, când mai târziu, am ajuns după un urcuş destul de în forţă, la World Peace Stupa – Stupa păcii mondiale – japoneză prin identitate şi imagine, nepaleză prin locaţie, universală prin mesaj: pace, iubire, toleranţă. [sws_pullquote_right] Pe platoul din faţa stupei, întinsă pe spate, cu ochii pierduţi în absolutul cerului, cu pacea împrumutată de la stupă, în suflet, eram un grăunte efemer de sentimente contradictorii, poposit în drumul meu de spirit călător, pe acoperişul lumii, [/sws_pullquote_right]
Aşezată în vârful unui mamelon muntos, înfăşurat într-un drum în serpentine, şi aflat într-un dialog permanent cu oraşul modest de la poalele sale, locaţia stupei îţi oferă panorama absolută asupra spectacolului absolut: munţii, optmiarii, pe care speram să îi văd, şi pe care încetasem să mai sper să îi văd. Dacă acum, la ora târzie a dimineţii, cu vizibilitatea afectată de lumina plată a zilei, încă aveau efect hipnotizant, Doamne, ce trebuie să fi fost aici, la ora primei mele întâlniri cu ei, când nimic din volumetria oraşului, rămas dedesupt, nu ne mai putea compromite relaţia. Dar şi aşa era perfect. Pe platoul din faţa stupei, întinsă pe spate, cu ochii pierduţi în absolutul cerului, cu pacea împrumutată de la stupă, în suflet, eram un grăunte efemer de sentimente contradictorii, poposit în drumul meu de spirit călător, pe acoperişul lumii, căci nu exista timp, nu exista spaţiu; poţi fi oricând şi oriunde, pentru că există GÂNDUL şi energia lui. Aşa am urcat eu, Everestul.
Într-un context mai puţin filozofic, în dimineaţa următoare, foarte dimineaţă, când noaptea încă nu plecase să se culce, după ce plouase cât de mult putuse, şi pentru că era în program, am luat în piept urcuşul unui everest micuţ, pentru a ajunge pe o altă colină din apropierea Pokharei, unde urma să privim, ca orice turist care se respectă, un răsărit de soare. Cu promisiunea că vom urca doar douăzeci de minute, creduli în speranţa noastră încă adormită că doar atât va fi, am pornit voiniceşte, în ritmul impus de ghid, spre locul şi ora de întâlnire cu soarele. A fost mult mai mult, timpul înmulţindu-se cu efortul unui corp netrezit încă, care urca pe bâjbâite pe o cărare accidentată, alternată cu trepte naturale săpate în piatra muntelui. Lumina incertă a dimineţii încerca să se infiltreze timid printre norii grei din care ploaia udase Pokhara toată noaptea. Panorama era deschisă; jos, intuiai oraşul care începea să se trezească. Pe drum, era un drum turistic totuşi, mici locante improvizate să astâmpere setea turistului şi dorinţa de suveniruri, nu se deschiseseră încă. Era sfârşit de sezon, şi după ploaia bogată de peste noapte, cine să ia drumul în piept? Ei bine, noi! Patru dame şi un ghid vioi. Mai sus, când oraşul rămăsese mult în spate, dintr-o casă amărâtă, suspendată deasupra văii, o bătrână stafidită, tulburată de vorbăria noastră, ne întâmpină cu un ibric în mână; limba lor vorbită, nu îi fu de niciun folos, dar limbajul trupului spunea totul: “hai, maică, să vă fac o cafea!“ Refuzul nostru politicos probabil a întristat-o, dar eram grăbiţi şi aveam interdicţie fermă: nu mâncaţi nimic în afara restaurantelor, pe principiul “paza bună trece primejdia rea”, şi apoi, soarele iese întotdeauna la aceeaşi oră! Păi atâta efort ca să pierzi momentul? Deja vârful părea aproape. Da, părea, căci drumul mai în piept, mai în serpentine, te cam păcălea.
[nggallery id=66]Ei, gata, am ajuns, observatorul e acolo sus, mai sunt doar câteva şiruri de trepte! Doar… 300, numărate la întoarcere, cu contratreaptă variabilă, deci extrem de obositoare. Trei sute de trepte care au făcut cât tot urcuşul de până acolo. Sfat: nu plecaţi la drum fără câteva caise uscate, potasiul din ele îţi poate fi de mare ajutor. Şi apă.
Unii au spus că n-a meritat efortul. Răsăritul nu a fost în toată splendoarea lui afirmată, dar mie tocmai asta mi-a plăcut. Totul se filtra printre norii umezi, razele de soare străpungeau cu forţă şi determinare ceaţa, născând umbre bine definite ale vârfului pe care ne aflam, peste restul văii. Dimineaţa răzbise încă odată, şi în lumina ei purificată de ploaia din noapte, se vedea în depărtare, albă, prezenţă dominantă, Stupa Păcii. Astăzi, munţii nu se vedeau, dar jos, în vale, tivind oraşul spre sud-vest, lacul Phewa prindea deja în luciul neclintit al apei sale, soarele.
Deja trezite de efort şi lumină, ne-am decis să număram la coborâre, treptele – naturale sau făcute de mâna omului; erau 1300, record absolut pentru ora 4 a.m.!
Toată suflarea ascunsă în micile gospodării de pe traseu, nu doar noi, se trezise; capre, găini, gospodine, vânzători… Femeia cu cafeau, schimbase ibricul cu un ceaun pe care, aşezată pe vine, îl freca de zor cu cenuşă; silueta ei întunecată, adunată şi preocupată, se proiecta peste hăul din vale. Câteva raze de soare descoperiseră mărgelele de pe tunică, şi se jucau printre ele. Momentul era de o frumuseţe ancestrală: muntele, omul simplu împăcat cu existenta lui, şi soarele, erau dintotdeauna acolo, fiecare având nevoie de celălat. Ca într-o simbioză totală. Pentru ea era doar începutul unei noi zile care trebuia trăită .
Una peste alta, mi-a plăcut; despre febra musculară, vorbim altă dată.
Dacă Nepalul este 80% hindus, Phewa Lake este 100%. Un luciu de apă nemişcată, liniştitor de calmă, dar şi straniu de calmă în nemişcarea ei, se oferea plutirii bărcilor de toate felurile, care înaintau sub clipocitul apei vâslite. Bărci simple, de lemn vopsit, duceau localnicii de pe un mal pe altul, cu povara lor, sau pe turişti, cu curiozitatea lor, spre punctul de maxim interes, templul hindus de pe insula din mijlocul apelor.
[nggallery id=67]Mic ca dimensiuni, alb, cu acoperiş dublu suprapus şi alura de pagoda, cu ancadramente de piatră bogat decorate, la fel de patinat cu uleiuri, vopsele şi lumânări topite, ca toate templele hinduse, acesta, închinat lui Ghanesh, este altfel ca atmosfera; alb, luminos şi vesel, parfumat de aromele arzânde ale beţişoarelor, înconjurat de zeci de clopoţei de alamă, de toate mărimile, atârnaţi de gărduţul metalic, păzit de grifoni de piatră, decoraţi cu panglici multicolore, stătea la umbra unui copac impresionant ca anvergură şi siluetă, de care erau atârnate ghirlande de flori artificiale de hibiscus. Tufe de boungawillia ciclam îşi scuturaseră “florile” pe cimentul încins, ca o ofrandă firească adusă întregului panteon al zeitaţilor hinduse. Porumbei mulţi, hrăniţi de vizitatori, băteau cu paşi mărunţi platforma de beton, mutându-se în grup, acolo unde o mână darnică umplea locul cu seminţe, coabitând fără vrajbă cu câteva ciori venite la ospăţul general. O porumbiţă albă, singura apariţie imaculată printre toţi fraţii tărcaţi, conştientă probabil de unicitatea ei, supraveghea superioară, din înălţimea gardului pe care stătea, agitaţia fără rost dintre firmituri. La fel de impasibil privea şi preotul hindus, sau cine o fi fost el, îmbrăcat cu vestă, cu ochelari şi tichie nepaleză pe cap, strecurat în interiorul templului minuscul, dar vizibil prin uşile deschise larg.
Lacul calm şi nesfârşit ca întindere se pierdea printre versanţii munţilor, devenind una cu cerul înnorat, la orizont. Da, numai aici în ţinutul Pocara, putea fi ridicată World Peace Stupa! (va urma)
Add Comment