ci kerala 620

Episodul 2: La rasarit

De ce India, de ce Kerala, m-au întrebat prietenii…

Totul a pornit de la un jurnal de călatorie, scris foarte bine de unul din cei mai buni scriitori de gen, de la noi, Adelina Patrichi. Chiar dacă am cumpărat  “India picantă“ de la un stand de carte, la un târg, ştiu că a fost scrisă special pentru mine. Poţi face coupe de foudre pentru o persoană, dar şi pentru un loc – la mine a fost Kerala – sau pentru un tablou – mi s-a întâmplat recent.  E ca în reclama aceea cu automobilul

“Chiar vă trebuie? Nu, dar îl vreau!”.

Am simţit parfumul Keralei, mirosul mirodeniilor, citind despre ea, şi mi-am pus dorinţa de a ajunge acolo, împreuna cu cartea, pe un raft.  Exact după un an, o informaţie venită pe net, transforma dorinţa în realitate, coborând-o de pe raft şi urcând-o în avionul de Trivandrum.

Oare cu Bali, la care mă gândesc de ceva timp, se va întampla la fel?

Da, trebuie să ma interesez în ce avion trebuie să îmi urc dorinţa…

…”şi vom sta într-o clinică de terapie Ayurvedică, aşa cum v-am spus, unde va fi totul – tratament, cazare, masă… dar, vă rog, să aveţi compasiune pentru felul lor de a fi,  şi mai ales pentru gradul de curăţenie, deoarece… suntem în India…”

Acestea au fost spusele lui Lucian, organizatorul nostru de grup, imediat ce am urcat în autocarul ce urma să ne duca  în 1,5 ore de mers de la

Aeroportul din Trivandrum, la Varkala.

Era ora 5 dimineaţa, după o noapte nedormită, şi eram plină de bagaje  (de care n-am prea avut nevoie), dar lipsită de orice aşteptare concretă  faţă de aventura în care mă aruncasem de bună voie şi nesilită de nimeni, lăsându-mă ispitită de imaginile pe care mi le creasem mental, citind cartea. Ce va fi, va fi…

Am refăcut acelaşi drum, dar în direcţie opusă, două săptămâni mai târziu, plină de aceleaşi bagaje plus încă altele, dar mai ales plină de bine, plină de India ca stare, reîntâlnindu-mă cu aeroportul Trivandrum la aceeaşi oră matinală, pentru a lua un avion care să îmi ducă, de astă dată, dorinţa împlintă, înapoi, acasă.

Intre aceste două momente banale, mi-am făcut câţiva prieteni şi a fost doar plăcere, bucurie, şi soare.

Mai întâi, a fost vegetaţia luxuriantă, palmieri, palmieri, palmieri, mulţi palmieri, mai ales cocotieri în plin rod, bananieri cu ciorchine de banane şi flori în acelaşi timp, garduri vii de hibiscus, crotoni multicolori, superbi – asta era cea ce  recunoşteam – şi multe alte minunăţii, toate crescute spontan, într-un amestec firesc, împreună cu tot ce era ridicat de mâna omului: case, garduri, şoproane, drumuri.  Aşezările prin care treceam, zona rezidenţială şi turistică din Varkala, satele prin care ne-a dus aventura noastră, nu au crescut pe locuri defrişate, ci s-au strecurat  insidios printre copaci, găsindu-şi locul la umbra lor, înfăşurandu-se pe trunchiuri, şi convieţuind împreună.

Apoi au fost păsarile, foarte vocale în momentele diferite ale zilei, şi în special dimineaţa, la ivirea zorilor. Cântecul lor concura armonios, completând în acelaşi timp, cântecele devoţioniste şi sunetul tobelor, un fundal sonor permanent, ce se prelingea misterios şi ritualic printre copaci, cât era ziua de lungă, şi noaptea de întunecată.

Se întâmplase să fim acolo exact în timpul celor zece zile ale sărbătorii lor  anuale, închinate lui Lord Vişnu – cel care conservă viaţa şi toate fiinţele vii.

Ziua, sub soarele strălucitor, cu ochii şi interesul vii, pentru tot ce ne înconjura, sunetul acesta, ca o tânguire plină de recunoştinţă, se estompa până la dispariţie, făcând loc vacarmului unei sărbători solare, plină de culoare şi poveste, povestită de care alegorice, de reprezentări  umane ale zeităţilor (şi panteonul lor este bogat!), de toboşari  încordaţi la maxim pe ritmuri ancestrale, cu trupurile negre şi goale de la brâu în sus, copii vânzând baloane, coşuri  cu covrigi, elefanţi gătiţi de sărbătoare  femei frumoase sau nu,  înfăşurate în sariuri colorate, bărbaţi costelivi, fără pantaloni, dar purtători ai unor fuste lungi sau suflecate deasupra genunchilor, suveniruri locale, ghirlande de flori naturale de un portocaliu ispititor, şi papuci, mulţi papuci, lăsaţi cu respect pentru locurile sfinte, în faţa oricărei intrări într-un templu; totul era sunet, culoare, bâlci (in sensul tradiţional al cuvântului). Aerul vibra fierbinte şi ritmic, în sunetul tobelor şi gălăgia megafoanelor care anunţau ceva, înţeles numai de ei, indienii.

Dar noaptea, noaptea era a mea; la ora patru mă trezeam în tânguirea tobelor şi a vocilor feminine care le însoţeau, venind dinspre Templul Vechi. Nu mai aveam nevoie de somn;  o căldura umedă, uşor sufocantă  mă invada, şopârla mică, din cameră, scotea un sunet ciudat, de aripi de insectă ce se freacă între ele, iar eu, cu atenţia încordată, aşteptam  clipa de linişte totală, căci  ea exista. O descoperisem, şi dura ceva mai mult, era o clipă cât o oră (4:30 – 5:30), când tobele tăceau, vocile dispăreau, păsările dormeau şi şopârla nu se mai scărpina; doar ţânţarii bâzâiau flămânzi şi enervaţi de sprey-ul de protecţie de pe trupul meu. Aşteptam să aud cum pică câte un fruct roşu, supracopt, de caju, din copacul din faţa camerei, strivindu-se de pământ cu un zgomot moale, dar sec.  Era ca un semnal: la 5:30, ca şi cum nu fusese linişte niciodată, viaţa se trezea în toate – în tobe, în vocile de departe, în cântecul păsărilor şi croncănitul ciorilor, în ţârâitul insectelor, în foşnetul frunzelor.  La 6, ziua îşi intrase deja în drepturi, iar eu în papucii care mă duceau cu consecvenţa, zi de zi, pe plajă.

Nu degeaba plaja din Varkala este în topul celor mai bune zece plaje din lume. Chiar dacă expunerea ei este spre vest (mi-aduc aminte despre plaja noastră, la Marea Neagra despre care învăţam cu mândrie în anii de şcoală că este orientată perfect, spre est, cum doar bulgarii mai aveau în Europa… dar la ce bun?)  poţi compensa soarele binefacător de dimineaţă, cu infuzia de energie  adusă de mare şi oprită acolo, pentru cei ce ştiu să o aspire, de malul vertical şi brusc, de piatră şi pământ roşu, al falezei, înalt cam de 40 m.

Nisipul avansează blând şi cald chiar şi la ora aceea matinală, în apa Mării Arabiei, care se sfârşeşte aici, cu fiecare val aruncat peste plajă.  Dimineaţa devreme, sunetele nu mai sunt ale pământului, ca sus pe faleză. Ele sunt filtrate de murmurul apei, de pleoscăitul valurilor, de fâşâitul spumei de apă care dispare în nisip, odată cu crabii mici, ce caută refugiu imediat cum apa îi lasă la vedere. Şi zgomotul acesta ritmic, al mării, este spart din când în când de lovitura seacă a bâtei de oină (criket?) peste mingea în zbor.  E momentul şi locul cel mai bun – poate singurul în Varkala – unde se poate practica acest sport, şi indienii  care pare că nu au dormit, sunt acolo, pe plajă, înainte de a se lumina, ca să-l joace, cu bucurie, răzând la turiştii treziţi prea devreme, oprind jocul atât cât e nevoie ca paşii lor să se îndepărteze; dar urmele paşilor rămân, amprentă în nisipul umed, risipită din când în când de câte un val mai îndrăzneţ, ce-a muşcat mai mult din plajă.

Şi  sunt şi cei care fac yoga, cu religiozitate, indieni sau nu, detaşaţi în conştiinţa lor de animaţia care începe să se simtă pe plajă, netulburaţi de zbenguiala maidanezilor locali, care au oricum, o altă preocupare: să prindă crabii mici, de culoarea nisipului.  Şi nu reuşesc.

Aici nu miroase ca la malul mării noastre, a alge putrezite, miroase bine, doar a apă sărată şi a beţişoare parfumate, pentru că sărbătoarea coboară în fiecare noapte pe plajă unde indienii aduc ofranda lor mării, aruncând-o în valuri şi desenând pe nisip delimitări ritualice cu petale de flori şi tăciuni stinşi. La ora aceea matinală, mai poţi prinde o ultimă manifestare de recunoştinţă adusă mării, şi vieţii  în general. Bărbaţi dezbrăcaţi de la brâu în sus, înfaşuraţi în pânze albe, lungi – n-am aflat cum se numeşte această piesă vestimentară masculină, veşnică în      trendul modei indiene – bruneţi, evident, cu mustaţă, evident, depun pe nisipul alb, frunze verzi de banan în care se răsfaţă printre petale de flori  o mână bună de orez fiert, alb, cu bobul mare, sfinţit în prealabil de brahmanii (?) de la capătul plajei. Aşează “platourile” cu grijă pe nisip, şi bat din palme de câteva ori;  e semnul, pentru ciorile din zonă, probabil sfinte precum vaca, că masa este servită. Apoi, cu aceiaşi religiozitate, cu paşi măsuraţi, ţinând deasupra capului platourile de frunză, altele, evident şi ele sfinţite, încărcate cu aceeaşi ofrandă aducătoare de belşug, se îndreaptă spre mare, se întorc cu faţa la răsărit, lăsând marea în spate şi când primul val le spală piciorele, aruncă  darul lor mării, peste cap. Apoi, merg la izvorul sfânt ce se naşte din faleza înaltă, se spală din nou şi îmbracă hainele purtate cu respect de soţiile şi copii lor, martori tăcuti ai unui ritual împlinit.

Şi gata, acum marea ar trebui să fie mulţumită, şi să se revanşeze cu peşte mult şi bun, în plasele pescarilor, şi chiar o face.

Dimineaţă de dimineaţa, am asistat şi la un alt ritual: întoarcerea pescarilor cu darul mării, de astă dată. Din când în când, soseşte câte o barcă. Sunt şi bărci în adevăratul sens al cuvântului, dar majoritatea sunt nişte plute din trei trunchiuri de copac, uşor subţiaţi şi arcuiţi la capete, legaţi într-o legatură pricepută, cu funii groase. Nu sunt mai late de 90-100 cm în zona de mijloc, nu au concavitate, şi se vâslesc doar cu două tulpini de bambus, aşa părea, tăiate în lung, pe secţiunea mediană, şi eliberate de miez; deci nişte coji lungi şi rezistente. Barca-plută răstoarnă la mal, un balot alungit, de forma ei; e năvodul de nylon subţire, alb, înfăşurat haotic împreună cu peştele şi instrumentele de pescuit.  Întinsul, descâlcitul năvodului şi eliberarea pradei într-un lighean cu smalţul sărit, sau pe un sac de rafie – tarabă de vânzare – este o altă muncă, dar răsplătită imediat de cumpărători avizaţi, care ştiu exact ce vor; ăla, şi ăla, şi ăla, aşa, dă-mi şi pisica aia de mare…

Dar tu, pescar de uscat ”pescuieşti” doar cu obiectivul aparatului de fotografiat imagini şi impresii. Şi eu, şi obiectivul, iubeam în fiecare dimineaţă ceea ce marea arunca pe plajă, spre satisfacţia mea de căutător de comori: ofrandele din timpul nopţii – coliere de flori, nişte mătănii cu cruce – ale cui or fi fost?, vase de lut sparte, care au adăpostit pentru scurt timp ofranda de orez, bucăţi de lemn ars, nuci de cocos golite la interior, frunze de bananier, dar şi scoici verzi, cum n-am văzut în altă parte, sau liliachii, transparente, cu desen alb, grafic.

Apoi, când soarele de amiază a trecut de înalţimea falezei, şi inundă plaja, locul este revendicat de turiştii cu pielea albă, care trebuie sa ducă acasă dovada întâlnirii lor cu soarele: bronzul de Varkala.  Indienii nu fac plajă – de ce ar face, la culoarea pe care o au?, iar în mare intră parţial, şi îmbrăcaţi: aşa-i la ei.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Leave a Reply

Your email address will not be published.


6 − 6 =