Cristina Ilias

Cristina Ilias – Calator prin tara lor: Kerala (5)

ci kerala 620  Cristina Ilias - Calator prin tara lor: Kerala (5) ci kerala 620

Ep. 5: Kerala urbana

Kerala e un ţinut definit de ape; ape dulci care se varsă în mare, ape sărate care se îmbrăţişează dantelat, cu uscatul, încât nu ştii pe ce fel de apă alunecă barca de sub tine. Lucru fără importanţa; alunecarea e oricum lină, liniştea deplină, palmierii se apleacă peste apă, egretele zboară planat.  Suntem probabil, undeva, într-un fel de deltă, într-o barcă simplă, de transport, ajutată să înainteze de prăjina indianului care stă în picioare, pe capătul ei, aparent ignorandu-ne, dar receptiv la boabele de strugure pe care le împărţim cu el. În faţă, încă departe, insula spre care ne îndreptăm. Pe insulă, un debarcader de lemn, şi dincolo de pâlcul de copaci, un templu mic, regal de culoare roz,  pe un fond musical ritualic. E încă sărbătoarea lui Lord Vişnu.

Nici atunci, nici acum, nu ştiu de unde se auzea muzica… dar fumul, fumul care se ridica dintre copaci, la un moment dat, pe drumul de întoarcerea spre casă, după ce lăsasem delta în urmă, era de la un alt ritual. În faţa unui templu închinat zeiţei Mama, Devi, zeci de femei înfăşurate în sariuri, înşiruite în “şir Indian” – acum am înţeles expresia-, fiecare cu mica ei vatră între patru cărămizi, fierbeau în vase de aluminiu, ofranda de orez pe care urmau să o aducă zeiţei. La marginea pădurii de cocotieri, spre plajă, bărbaţii tuciurii incropeau nişte mese de lemn, la rândul lor înşiruite pentru ospăţul ce urma. O imagine pe care nu cred că o voi uita vreodata; mister, bucurie, devoţiune, raze de soare filtrate de fum şi  de palmieri, mult verde, culori vii, şi un cer albastru întrezărit printre copaci. Prezenţa noastră cam strica imaginea, dar avea scuza că era  curioasă.

[nggallery id=85]

Kerala mai înseamnă şi oraşe cu zone comerciale, financiare, mall-uri, gări, parcaje, maşini, aglomerări urbane, magazine. O astfel de înşiruire îţi poate crea o imagine preconcepută referitoare la zona de city, cum le place şi lor să spună, dar nu e nici pe departe aşa.  Este doar o asemănare mare cu oraşele nepaleze, o stradă principală, în general foarte aglomerată în orice moment al zilei, pe care se circulă de-a valma, la mica înţelegere şi la marea atenţie, pentru tine ca pieton, câteva străzi care se desprind din ea, magazine amestecate de toate felurille, comerţ mărunt, afaceri mici cu tot ce are omul nevoie, strict necesar, ca să poată trăi: mâncare, ventilatoare, obiecte de menaj – găleţi, bineînţeles, prosoape, cămăsi, încălţari de plastic, podoabe, sariuri, tarabe cu fructe, peşte porţionat vândut direct pe jos, pe hârtie, biciclete, motociclete,  lămpi, bănci, locante şi fastfood- uri tradiţionale, şi câte un mall mai răsărit, cu bijuterii autentice, sariuri minunate de mătase, chioşcuri cu reviste şi ziare, suveniuri, etc., peste toate tronând panouri mari de publicitate din care femei frumoase, pline de bijuterii complicate, şi bărbaţi chipeşi cu mustaţă şi priviri romantice, încearcă să te convingă de ce trebuie să cumperi neapărat acel ceva din reclamă.

Şi mai sunt şi panourile electorale, şi lozincile politice, probabil ale partidului la putere, care promovează un comunism light. Totul foarte pitoresc şi haotic, dar   paşnic în acelaşi timp.  Şi în tot acest amalgam urban, un moment de  obedienţa moştenită te conectează la trecutul colonial al ţarii: la uşa magazinului principal de sariuri, dotat cu aer condiţionat, un portar conştiincios îţi deschide uşa, o închide în urma ta, şi apoi, de fiecare dată, şterge cu o cârpă mânerul de inox  pe care, de altfel, doar el îl atinge…

Din parcursul autocarului, o imagine mi-a rămas bine fixată: Gara, partea dinspre oraş a gării, cu parcarea ei de motociclete. Sute de motociclete înghesuite una lângă alta, după o regulă doar de ei ştiută, sub şoproane de lemn acoperite cu împletitură de frunze de palmier, sau sub cerul liber – cum au avut noroc de dimineaţă, fără spaţii de trecere între ele, lăsate acolo până seara la întoarcerea de la muncă, din locurile îndepărtate unde au fost cu trenul. La fel ca în marile aşezări urbane. Dar cum scoţi motocicleta de acolo, dacă ai ajuns mai devreme?! În rest, autoturisme  noi, curate, în general japoneze, autobuze acceptabile vopsite în culori puternice, fără sticlă la ferestre – climatizare naturală deci, tuc-tuc-uri  electrice, agile, totul circulând pe partea dreaptă, urmare a faptului că englezii au trecut pe aici, şi printre toate aceste dovezi motorizate ale unei civilizaţii moderne, un car cu roţi foarte mari, mai înalte decât carul în sine, de culoare foarte roz, tras de boi foarte albi cu coarne impresionante. (va urma)

zoot.ro%20

answear.ro%20

Fii prietenul nostru pe Facebook!

Clasament concurs ”Adu vara în TukTuk”

Fereastra Albastra, Gozo,...
Votes: 1014
Tenerife
Votes: 824
Apus pe plaja Otres 2 din...
Votes: 329
La mare- Cazino Constanta...
Votes: 154
În neantul sălbatic din...
Votes: 94