Cristina Ilias

Cristina Ilias – Calator prin tara lor: Kerala (6)

ci kerala 620  Cristina Ilias - Calator prin tara lor: Kerala (6) ci kerala 620

Ep. 6: Impresii finale din patria Ayurvedei

Am petrecut 14 zile în Kerala, dar opt zile de răsfăţ anunţat prin programul excursiei, s-au transformat într-un regal ayurvedic. Două indience micuţe, Nintu şi Subi, cu pielea catifelată şi închisă la culoare m-au luat în primire masându-mi concomitent şi identic cele două jumătăţi ale corpului: stânga şi dreapta, alintându-le cu uleiuri calde sau cu lapte în care era fiert orez terapeutic. Mi-au tamponat corpul cu săculeţi fierbinţi, umpluţi cu amestecuri de frunze dătătoare de sănătate, şi mi-au aplicat cel mai bun masaj al capului, trezind în mine energii adormite, ascunse în cele mai neştiute unghere ale fiinţei mele trecătoare, sufocată de stresul cotidian.

Dar nimic nu s-a comparat cu senzaţia aceea de relaxare totală, de detaşare de corpul fizic, de uitare de sine ca trup, cum a fost tratamentul shirodara. Un firicel de ulei cald exact cât trebuie, prelins pe un fitil de cânepă, lăsat să curgă prin gaura din fundul unui vas de ceramică arsă, suspendat deasupra capului meu.  Firul de ulei ţintea cel de al treilea ochi, activandu-i percepţia, şi se prelingea apoi, liniştitor, spre tâmple şi creştetul capului. Divin.

Ştiam că masajul acesta, ayurvedic, poate scoate la suprafaţă emoţii ascunse, dureri înăbuşite, tristeţi adunate, neacceptate dar depozitate spre uitare undeva cât mai adânc în fiinţa ta, şi m-am surprins trăind această experienă, la început stânjenitoare, când şiruri necontrolabile de lacrimi alunecau pe faţa mea îmbibată de ulei; apoi nu-ţi mai pasă, şi plânsul eliberator îţi curăţă sufletul şi mintea şi conştiinţa, atât cât e nevoie.  Nu mă puteam opri din plâns. Nu plângeam pentru ceva anume, doar plângeam…

[nggallery id=89]

Atunci am trăit o alfel de îmbrăţişare, o dovadă de iubire pură, necondiţionată. Subit, una din micuţele indience, cea care a vrut la un moment dat, cu insistenţă, să îmi dea brăţara ei, prea mică pentru mâna mea de femeie caucaziană, doar pentru că o admirasem, mi-a spus” nu mai plânge, că eu mă rog pentru tine!”.  La Amma am mers câteva zile mai tărziu.  Se pare că aici, spiritual “amma” poate avea orice nume, şi poate fi oriunde…

Timpul s-a scurs, cu sau fără voia mea, firesc, cu un decalaj de fus orar zilnic de două ore şi jumătate, şi eu am avut după dezmeticirea de rigoare, la întoarcerea acasă, revelaţia faptului ca am fost o norocoasă întâlnindu-mă, pentru prima oară cu o altă indie decât cea a extremelor promovate în pps-uri; n-a fost nici cea ameninţătoare prin mizeria ei, nici cea bogată, plină de opulenţa lumii maharajahilor, apusă de mult, şi îngropată în tajmahaluri renovate. Nu putea fi o alegere mai bună  pentru mine, decat aceasta, de a vedea ţara actuală, atât de naturală,  de normală, dar care îşi respectă în aceeaşi măsură prezentul şi trecutul şi pământul, aşa necivilizată cum o consideră unii.

Şi dacă necivilizat înseamnă să mănânci cu mâna pentru că relaţionezi mai bine cu hrana, să dai bunaziua oricui, cu zâmbetul pe buze, să intri în vorbă cu oricine fără teamă, suspiciune şi obsesia hărţurii sexuale, să nu fii stresat de ideea de furt, să poţi ieşi pe stradă, fără frică, oricât de tarziu, să fii îngăduitor, şi binedispus, să nu omori de plăcerea puterii nicio vietate (ţanţarii nu se bucură de acest regim, nici măcar aici), să dai fără ataşament din ce-i al tău, să accepţi religia celuilalt şi să îţi  speli fundul după fiecare mers la toaletă, atunci, India, cel puţin această parte a ei, este o ţară necivilizată din care am plecat cu o părere de rău în suflet: aceea că n-am fost suficient de insistentă ca să stârnesc interesul altcuiva din excursie pentru un film Indian autentic văzut într-un cinematograf Indian autentic. Dar, aşa cum încă nu am întâlnit pe nimeni care, după ce a respins ideea de India la început, să nu fie tentat măcar de o a doua tentativă, de a o revedea, nimic nu e exclus… şi ştiu bine că India este doar la o azvarlitură de mare de Doha, iar până la Doha  e o nimica toată; un zbor de patru ore.

Citind aceste rânduri s-ar părea că nu a existat nimic care să mă deranjeze, să mă dezguste. N-a fost aşa, chiar am plecat cu o tristeţe în suflet. Speram că în India aceasta din sud atât de legată de natură, să o respecte întru-totul, dar miile de peturi de plastic aruncate peste tot, mi-au spulberat convingerea.

Şi asta a fost tot, un tot imortalizat în sute de imagini sugestive, gata oricand să mă teleporteze mental în ţara lui Lord Vişnu, în preajma căruia s-a născut şi persistă vechiul ideal Indian: The whole world is a family!

Deocamdata însă, pe raft, lângă INDIA PICANTĂ, vor sta şi rândurile mele, în compania selectă a jurnalului Adelinei Patrichi.

NAMASTE

About the author

TukTuk guy

Urcă în TukTuk! Oriunde te duc!

Add Comment

Click here to post a comment

Fii prietenul nostru pe Facebook!

Clasament concurs ”Adu vara în TukTuk”

Fereastra Albastra, Gozo,...
Voturi: 1014
Tenerife
Voturi: 824
Apus pe plaja Otres 2 din...
Voturi: 329
La mare- Cazino Constanta...
Voturi: 154
În neantul sălbatic din...
Voturi: 94