4shared

Claudiu: Cu rucsacul prin America de Sud (13)

clau feat mic

Ep. 13: Bolivia – viata la 4000 de metri

Dupa trei zile de Santiago (ar fi ajuns si doua), iata-ma la ora 10 seara intr-una dintre autogarile capitalei chiliene, pregatit sa iau autobuzul catre La Paz, capitala Boliviei. De fapt “autobuzul” aveau sa fie trei la numar, fiindca urma sa le schimb, in Iquique si in Arica, doua orasele indepartate din nordul statului Chile.

Ma imbarc asadar in primul autobuz. Full. Calatoresc cu acesta o noapte si o zi incontinuu. Doar doua opriri in orasele ceva mai importante. Am vrut sa dorm si, surprinzator, am si reusit sa o fac, aproape toata noaptea. Dimineata ma trezesc  in dezolantul peisaj desertic pe care-l parcursesem toata noaptea  si care avea sa-mi bucure mai mult sau mai putin ochii in continuare, pentru o zi intreaga. Din loc in loc, cate un sat pescaresc sau o exploatare miniera. Pe langa ele, mai apar sporadic mari uzine de prelucrare si sortare a minereului. Toate, amplasate pe malul oceanului, cu niste orasele de baraci in jurul lor. Soseaua se intinde pe malul oceanului, fiind marginita pe o parte de Pacific si pe cealalta de niste munti desertici dar foarte bogati in minereu de cupru.

Pe parcursul zilei, trec si prin doua orase importante: Antofangasta si Iquique. O mostra de civilizatie in mijlocul desertului: fantani arteziene, plaje si parcuri luminate la 12 noaptea, super autostrazi si oameni civilizati – asta este doar ce am reusit eu sa vad de la geamul autobuzului sau pe stradutele din jurul autogarii din Iquique. In schimb, satele pescaresti si oraselele din jurul minelor sau a uzinelor de prelucrare, arata de parca s-ar fi stabilit aici o mare colonie de tigani. Din cate am discutat cu doi dintre companionii mei de calatorie, care lucrau si stateau in unul din aceste orase de baraci, ideea de baza este ca lucrezi aici 6 luni pe an dupa care iei 2-3 luni pauza, apoi o iei de la capat. Salariul mediu in mina sau la uzina este intre 800 si 1200 dolari, cu casa si masa asigurate.

Asa se face ca autobuzul meu era plin cu navetisti care mergeau la lucru. Distantele fiind foarte lungi, pe sosea nu prea intalnesti alte vehicule in afara de autobuze si camioane. Rar de tot ne mai intersectam cu cate un automobil echipat ca pentru expeditie, cu canistre de benzina si roti de rezerva. Intre benzinarii distantele pot fi si de 200-300 de km, asa ca e bine sa ai rezerve de benzina si apa cu tine.

Dupa doua nopti si o zi ajung in Arica de unde urma sa iau si ultimul autobuz din lunga mea deplasare, cel catre La Paz. Ca sa nu stau prea linistit, era cat pe-aci sa-l pierd, fiindca… l-am asteptat in autogara gresita. Noroc ca asa-zisa autogara internationala, de unde luai autobuzele catre Peru si Bolivia, nu era departe si, dupa 10 minute de alergare, am ajuns la limita. Doar ca sa constat ca mai trebuie sa stau 5 minute la coada pentru biletul de peron (o inventie buna de importat si-n Romania). Nu stiu cum fac de ma bag in fata cu tupeul disperatului ce e pe cale sa piarda nenorocitul de autobuz, ba mai mult, ii fac semn unuia dintre cei doi nemti care erau singurii occidentali din autobuzul care urma sa ma duca in Bolivia. Care, neamt fiind, se pusese la coada, civilizat, cu zero sanse de a ajunge sa-si cumpere saracia de bilet inainte de plecarea autobuzului. Asa ca ii iau si lui biletul de peron, dupa care fugim inapoi la autobuz, la timp ca sa ne imbarcam ultimii.  Avem locuri bunicele, in fata, in masina plina de bolivieni ce munceau in Chile. Chiar si meniul servit a fost bun. Desigur, nemtii erau vegetarieni (ca e la moda peste tot in lume) asa ca m-am ales si cu portiile lor.

Dupa cateva ore de calatorie ajungem in vama boliviana, una situata la altitudinea de 4000 de metri. Aer rarefiat, racoare si umezeala. Stau la rand pentru a-mi stampila pasaportul cu viza boliviana dar, ce sa vezi!, romanii au o tara din categoria a doua, iar eu am nevoie de viza de la consulat! Incep o lunga discutie in spaniola, limba care, de nevoie, imi devenise acceptabila, si ma lamuresc pana la urma ca daca nu-mi cumpar viza din frontiera, cu 65 de dolari, nu am cum sa intru in Bolivia. Ma cert cu ei, crezand ca vor sa ma arda cu smecherii latino si nu ma potolesc pana cand nu-mi arata documente oficiale si felul in care arata viza. La naiba, chiar imi trebuia!

Asta e! Se plictiseste pana si soferul de autobuz si-mi spune ca el imi da jos bagajul daca nu-mi rezolv situatia, asa ca n-am ce face: inghit in sec, scot banii si-mi cumpar viza. Dupa micul incident discut cu nemtii care, bineinteles, nu avusesera nevoie de viza, si aflu de la ei (unul mai fusese acolo) ponturi despre La Paz, capitala Boliviei. De fapt, asta plecase de 8 luni de acasa si venise initial doar pentru doua luni. Numai ca asa mult ii placuse America Latina incat nu stia exact cand si daca o sa se mai intoarca in Germania. Omul isi ducea traiul din cantatul la chitara prin baruri sau pe unde apuca. Inghetase facultatea de nu stiu ce inginerie genetica, isi lasase barba si o luase razna pe campii prin America de Sud. Era un personaj foarte interesant, genul de oameni pe care-I intalnesti prin lume doar in locurile cele mai ciudate.

Spre seara ajungem in sfarsit in La Paz. Ma despart de nemti si ma indrept catre hotelul unde am rezervare. Rezervarea insa… nu mai exista. Totusi, omul de la recepti e dragut imi gaseste la un alt hotel, la fel de central, si la aceleasi conditii,  cu doar doi dolari mai scump. In La Paz hotelurile sunt foarte ieftine. De fapt, totul este foarte ieftin. Bolivia este cea mai saraca si ieftina tara din America de Sud, asa ca avea sa fie raiul cumparaturilor si pentru mine: de aici am luat o multime de cadouri pentru cei de acasa.

Cazat fiind, ma apuc sa bat strazile luminate ale capitalei boliviene incercand sa ma adaptez, asa cum o fac de fiecare data, la suflul si beat-ul orasului. Dupa vreo doua ore si o cina luata la un fel de fast food, ma reintorc la hotel unde iau internetul la navigat, in dorinta de a-mi stabili programul pentru cele cateva zile pe care aveam sa le petrec in capitala boliviana.

A doua zi incep periplul prin La Paz. Situat pe o vale strajuita de munti inalti (si stancosi pe alocuri), La Paz este una dintre cele mai diferite capital vazute de mine. Se afla la o altitudine ce variaza intre 3400 si 4200 metri. De aceea, temperatura medie este intre 8 si 10 grade. Foarte rar ingheata, dar nici zile cu peste 20 de grade nu sunt prea multe. Majoritatea caselor sunt construite din caramizi si nu sunt tencuite, caramiziul fiind culoarea dominanta.  Cartierele bogatasilor sunt plasate in partea sudica a orasului, unde clima este ceva mai blanda. Aeroportul e situat in partea nordica, avand una dintre cele mai lungi piste de aterizare-decolare, date fiind altitudinea si aerul rarefiat.

Se vede lesne ca tara nu este foarte dezvoltata: sosele rupte, noroaie, oameni imbracati saracacios. Totusi, chiar si asa, cel mai prost drum vazut de mine in lumea asta ramane DN 76 din Romania. Centrul capitalei este destul de curatel si foarte animat. La orice ora din zi si din noapte gasesti ceva de privit: scamatori, protestatari, traficanti de cocaina, cate un jaf armat (daca ai noroc). In bulevardul central, care strabate capitala de la aeroport pana in capatul de jos al vaii, se termina o gramada de stradute pline de magazinase, agentii, hosteluri, etc, orasul bucurandu-se de o intensa activitate comerciala. Toate produsele se vand la preturi avantajoase, mai ales daca te pricepi un pic la arta negocierii.

Artizanatul lor este autentic latino-american si la preturi mult mai bune decat in Chile, Argentina sau, cum aveam sa vad mai tarziu, Peru. Peste tot se regaseste amprenta colonialistilor spanioli: biserici, cladiri guvernamentale, etc. O alta caracteristica speciala este transportul in comun, care, ca in Africa, se face cu o gramada de microbuze de fabricatie japoneza sau cu vechi autobuze Ford, ai caror soferi te cheama inauntru si-si striga directia din mers. Traficul in La Paz este un adevarat haos, asa ca nu este recomandat sa-ti inchiriezi masina. Oricum, taxiurile sunt foarte ieftine. La tot pasul gasesti o gramada de agentii turistice care organizeaza diferite tururi sau activitati extreme ca bike riding on the Death road, una din cele mai periculoase sosele din lume.

Mancarea, ciudata si diferita. Am mancat multa carne de lama, una dintre specialitatile ratate fiind fetusii de lama, pe care poti sa-I cumperi si ca artizanat. Eu am luat masa doar in restaurante “loco”, la preturi modice, mancare autentic boliviana. Cel mai interesant lucru vizitat a fost muzeul frunzei de coca. Aici m-am lamurit si eu ce este coca si cum dragutii de americani au reusit sa produca din ea cocaina. Coca se cultiva in Anzi de peste 3000 de ani. Frunza se mesteca, ajutand la adaptarea corpului la altitudinile de peste 4000 de metri. Din frunza se face ceai, asa numitul mate de coca, precum si o gramada de alte mancaruri. Bolivia este in prezent cel mai mare cultivator legal de coca din lume. Se pare ca numai compania Coca Cola cumpara anual 200 de tone. Intre guvernele Boliviei si cel al Statelor Unite exista o gramada de frictiuni pe aceasta tema, americanii cerandu-le bolivienilor sa reduca si sa controleze productia de coca. Dar acest lucru este foarte greu de realizat, deoarece insusi presedintele bolivian este un fost fermier de coca.

2Dar… coca nu inseamna cocaina. Prin comparatie, ar insemna ca macul pe care-l punem noi pe cozonaci ar insemna heroina. Din pacate, putina lume stie adevarul si-l intelege. Peste tot in America Latina se stie ca traficul de cocaina din toata lumea este controlat de guvernul american. Sau, cel putin, asa sustin cam toti sud-americanii cu care am avut eu ocazia sa vorbesc pe acest subiect. Ca sa faci cocaina din frunza de coca, trebuie sa o prelucrezi in vreo 3 etape. Procesul de fabricatie nu este usor. Oricum, aveam sa intalnesc des sloganul “Coca is not cocaine“ in urmatoarele saptamani de periplu prin Bolivia si Peru. Un slogan foarte adevarat, dealtfel.

O alta atractie o reprezinta stradutele cu magazine de  artizanat si mici cafenele care se pierd pe inaltimile din jur. Te poti plimba ore in sir pe aceste stradute si sigur o sa gasesti lucruri interesante si o multime de oameni la fel de interesanti. In concluzie, un oras cool, o tara frumoasa si deosebita, chiar daca este cea mai saraca din America de Sud. Pentru mine a ramas ca una dintre cele mai interesante tari vizitate, una in care nu gasesti McDonald’s dar in care, totusi, fast foodurile locale sunt in plin avant. Tara in care poti vedea pe strada un autobuz din anii 50 trecand pe langa un Audi A4, ultimul model. Tara unde “cholitas” isi poarta si acuma costumul national cu jobene din anii 30. Aceleasi cholitas ( femei andine, urmasele popoarelor aymara si quechua) care in fiecare duminica nu ezita sa concureze intr-o baraca la un renumit concurs de wrestling local. Mai multe despre La Paz si Bolivia am sa las pozele sa vorbesca eu trebuind sa ma imbarc in autobuzul ce avea sa ma duca la Cusco si renumitul Machu Pichu.(va urma)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *.


− 4 = 1

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

 

Skip to top 

Copyright © 2010 - 2014 Tuk Tuk | WordPress | powered by Xtreme One | Log in