Lumea lui Eddie

Lumea lui Eddie: Tunisia, aceasta pisica africana

[dropcap size=small]T[/dropcap]unisia nu e o ţară care să-ţi aprindă sufletul la prima vedere. Nu are legendele Egiptului sau eleganţa de prinţesă a acestuia. Tunisia trebuie descoperită dincolo de eticheta de destinaţie turistică ieftină care i s-a pus de câţiva ani încoace şi care i se potriveşte în măsura în care o priveşti doar ca pe o vacanţă reuşită din punct de vedere financiar. Sigur, tunisienii au investit în turism (poate unica lor şansă atâta vreme cât zăcămintele de petrol au ocolit-o, preferând vecinele orientale) aşa cum România nu a făcut-o şi, probabil, nu o va face vreodată. Lanţuri de staţiuni mângâie Mediterana cu speranţa de mărire a copiilor săraci care îţi ating buzunarele atunci când îţi îndreaptă privirile către colierele de plastic pe care încearcă să ţi le vândă cu un dinar. Kerkouane, Hammamet, Sousse, Port El Kantaoui, Monastir, Jerba… poveşti unice cu aromă de portocale şi năzuinţe de Franţa. Tunisienii care au ajuns peste “baltă”, devenind şaormari prin Marsilia sau bucătari în Provence nu au uitat niciodată că au plecat dintr-o ţară poate mai puţin binecuvântată ca Marocul sau Algeria dar cel puţin la fel de bogată sufleteşte.

Tunisia se gustă la un pahar de boukha (ţuica de smochine) sau de cedratine (lichiorul de curmale). După care încep să i se desprindă reperele berbere şi sunetele de cămilă nemulţumită. Poţi începe cu amfiteatrul roman de la El Jem – replică a Colosseumului, 45.000 de locuri, care încă îşi plânge miile de sclavi căzuţi în ghearele tigrilor. Poţi continua cu vizitarea locuinţelor berberilor troglodiţi de la Matmata. Aici oamenii trăiesc într-un soi de peşteri săpate sub pământul arid. Nu ai zice că e chiar o fericire – din curtea interioară se desprind camerele – însă privindu-le pisicile care se tolănesc pe cuptoarele de lut în răcoarea pereţilor văruiţi, parcă-parcă ţi-ai dori câteva zile de linişte într-un astfel de decor în care doar muştele deranjează existenţa cu prezenţa lor sâcâitoare.

După ce laşi în urmă berberii, cu viaţa lor prăfuită şi monahală (pe Topârceanu l-ar fi inspirat cu siguranţă), te îndrepţi către peisajul selenar  în care s-a turnat, acum mai bine de 30 de ani, Războiul Stelelor. Nu apare niciunul mic şi negru care să respire greu, dar ai toate şansele să ţi se trezească sentimentul că eşti pe Lună. Sau, eventual, pe altă planetă.

Revii pe Terra odată ce ajungi la Douze, locul de unde începe domnia Saharei, regină peste nisipuri, oaze şi cămile. Acolo îţi doreşti imediat să te urci pe o cămilă şi să o iei razna în căutare de beduine. Treaba e destul de uşoară. Cămila e un animal docil, atâta vreme cât n-o apucă pandaliile şi îşi doreşte să devină miss. I-ai dat una peste picioare şi se aşează ca o lady, asteptând să te sui pe ea. După care se ridică şi începe lucreze la omletă. Asta dacă eşti tip. Dacă eşti tipă, cămila poate deveni curând cel mai bun prieten: te zguduie atât de tare când păşeşte pe dune încât plăcerea e asigurată aproape instant. Şi merge fără baterii!

În deşert bate vântul. Şi bate atât e tare încât în câteva minute te-ai umplut de nisipul incredibil de fin în cele mai neaşteptate locuri. Dar plăcerea de a te afunda în acel nisip depăşeşte orice imaginaţie. Mătase bej, cam aşa s-ar putea defini ceea ce turiştii aruncă de zor în borcane pentru a lua acasă o mică parte din imensitatea Saharei.

După deşert, te urci în jeepuri şi te-ndrepţi către munte. În munţii Atlas te trezesti în mijlocul unui peisaj care îţi taie răsuflarea şi pe care parcă l-ai mai văzut undeva, în vremuri imemoriale. Un canion fantastic, în care stânca îmbracă pâlcuri de palmieri semeţi, fiind la rândul ei săpată de un izvor tenace care la un moment dat îşi prăbuşeşte apele într-o fermecătoare cascadă. Și după ce îţi frămânţi mintea unde ai mai văzut acest decor, realizezi că în urmă cu mai bine de 10 ani ai jucat un joc pe computer care se numea Duke şi care avea un episod ce se desfăşura exact în locul în care te afli.

După aceea, jeepul te zguduie mai rău ca o cămilă pe drumul spre un alt decor fantastic în care s-a filmat Războiul Stelelor. Celebrele antene au rămas intacte iar liniştea acestui loc ciudat, în care câţiva beduini amorţiţi încearcă să-ţi bage pe sub ochi coliere colorate, e de-a dreptul monumentală.

Încă o sută de kilometri şi ajungi în Kerouan (Kairouan), al patrulea oraş sfânt al musulmanilor, unde poţi vizita o fabrică de covoare. Tunisienii se laudă cu faianţele lor tradiţionale, cu porţile caselor (unele, adevărate operede artă), cu meşteşugul pielăritului şi cel al covoarelor. Cu mii sau milioane de noduri pe metru pătrat, din lână sau mătase, covoarele împletite manual cu o migală ce se poate întinde şi pe parcursul a câtorva luni pentru o piesă de doi metri pătraţi, te îmbie prin glasul unui viclean vânzător să le iei la tine în ţară şi să te bucuri acasă de farmecul lor.

Închei turul de câteva sute de kilometri cu o binecuvântată boukha, la marginea piscinei. Tunisia e ca o pisică, una dintre multele pisici grase care-i calcă nisipurile: o ţară care pare că toarce dar care e cu simţurile ascuţite în orice moment.


Booking.com

vola.ro%20

About the author

TukTuk guy

Urcă în TukTuk! Oriunde te duc!

Add Comment

Click here to post a comment

Arata-ne ca esti om: *

vola.ro%20
Zoot.ro
elefant.ro%20
Booking.com

Fii prietenul nostru pe Facebook!

TukTuk Channel