Cu toții am mers în Turcia, măcar o dată. Pe vremuri ne-am făcut pionieratul în Kușadasî, prima destinație de vacanță „wow” a românilor. Nostalgiile pamukiene ale Istanbulului le-am descoperit imediat după Revoluție, odată cu autocarele pline de blugi și rulmenți. Iar Antalya ne-a fost leagăn „all-inclusive” – numai turcii știu câți copii români au învățat să înoate în piscinele lor. Am văzut Efes, ne-am minunat de terasele de calcar din Pamukkale, ne-am plimbat prin portul plin de iahturi al Bodrumului.
Dar Turcia e mare. Foarte mare. Și merită bătută în lung și-n lat pentru a-i descoperi și celelalte locuri fascinante pentru orice călător. În cele ce urmează, o să povestim despre o călătorie… de-a lungul Turciei. Și nu una oarecare, ci una cu trenul. Care se poate transforma oricând într-o variantă de vacanță inedită, pe un traseu pe care sunt absolut convins că îl vei aprecia. Dar să o luăm cu începutul.
Clasă la Business Class-ul Turkish Airlines
Cel mai rapid ajungi în Turcia pe calea aerului. Iar pe calea aerului, cel mai bine ajungi, desigur, cu Turkish Airlines. O oră și-un zvâc până la Istanbul. Dacă zbori la Business Class, așa cum am făcut-o eu – de reținut: călătoria de față s-a desfășurat sub egida Turkish Airlines – ai cu atât mai multe motive să te bucuri de acest timp scurt și să-ți dorești ca Istanbulul să fie undeva, la câteva ore distanță, doar ca să petreci mai mult timp într-un spațiu în care ești răsfățat.
Experiența Business Class la Turkish Airlines este întotdeauna o încântare. De la fotoliile confortabile și spațiul personal generos, până la meniul ales cu grijă și prezentat la începutul zborului, pentru a face alegerile dorite. Atenția la detalii face întotdeauna diferența: de pildă, când zbor la Business Class-ul Turkish Airlines, aleg întotdeauna limonada cu mentă, din oferta de sucuri cu care însoțitorii de zbor te îmbie de îndată ce te-ai instalat în fotoliu. Este absolut delicioasă.
Amintesc de entertainmentul de calitate (cele mai recente producții cinematografice se află în meniu, laolaltă cu filme clasice, multipremiate), reamintesc de calitatea preparatelor culinare, care nu dezamăgesc niciodată și, nu în cele din urmă, scot în evidență faptul că în aeronavele Turkish Airlines ai parte de wifi (gratuit, în caz că zbori la Business Class), cu care îți poți surprinde prietenii după ce postezi pe Facebook sau Instagram de la înălțimea de 10.000 m.
Nusr-Et, sau eleganța cărnii
Am aterizat, așadar în Istanbul, pentru a petrece o seară pe malurile Bosforului, înainte de a continua călătoria cu încă un zbor spre Nevșehir, unde avea să înceapă adevărata aventură. Istanbulul nu e de savurat într-o seară, dar una petrecută în Istanbul poate avea oricând savoare. Mai ales dacă o faci într-un loc special. Pentru mine, locul s-a numit restaurantul Nusr-Et.
Poate că numele nu-ți spune nimic, dar dacă îți amintesc de un personaj care a devenit celebru prin felul unic în care pune sarea pe preparate, în mod cert îți va sclipi o luminiță. Așadar, Nusr-Et Steakhouse este restaurantul lui Nusret Gökçe, un măcelar turc transformat în chef, care a avut visul de a deveni faimos în întreaga lume. Și, la 36 de ani a reușit. Mai cunoscut sub numele „de scenă” Salt Bae (derivat, evident, de la obiceiul cu care sărează carnea pe care o taie într-un mod „artistic”), Nusret a deschis primul steakhouse în 2010, în cartierul Etiler, din Istanbul. Au urmat altele, mai întâi în orașe din Turcia, apoi în Dubai, Abu-Dhabi, Qatar, Miami, New York și lista va continua cu siguranță.
Eu am avut ocazia să trec pragul primului Nusr-Et deschis de Salt Bae, și am rămas uimit de succesul pe care îl are. Am ajuns devreme, probabil în jur de 5 după-amiaza. Restaurantul e un haos auditiv, nicidecum un loc în care să te relaxezi, mai degrabă aduce cu o berărie nemțească în care e un zgomot permanent. Ca să ai parte de o masă trebuie să-ți fi făcut rezervare, însă după cele două ore petrecute în restaurant, abia am putut să ies din el, din cauza persoanelor care așteptau la coadă, așteptând să se elibereze locuri.
Nu am prea multe de spus despre preparatele „adiacente”. Sunt ok. Dar ceea ce face din acest restaurant unul absolut genial este carnea. Habar n-am cum o prepară, dar întregul concept se bazează pe carne. Nu e de mirare, din moment ce meseria de bază a proprietarului e cea de măcelar. Însă a transforma carnea într-un spectacol nu e un lucru ușor de făcut, și asta fiindcă la Nusr-Et ai două tipuri de spectacol.
Primul este legat de prezentarea în sine. Nu am avut norocul ca Salt Bae să fie prezent în restaurant (se știe că face turul localurilor sale, pentru a-și încânta el însuși clienții), dar ospătarii lui sunt instruiți să facă, practic, aceleași lucruri. Vin la masă cu carnea, o taie după un ritual special, o prepară, ți-o pun în farfurie (sau direct în gură, după cum vezi în video-ul de mai jos), iar la final o sărează conform brandului și așteaptă aplauzele ce nu întârzie să vină. De același show ai parte și la desert (mai puțin, evident, partea cu sarea).
Al doilea spectacol pleacă din farfurie și se desfășoară pe papilele tale gustative. În puține locuri din lumea asta am mâncat o carne mai gustoasă, fie că e vorba de vită sau miel, fie că e vorba de coaste, filet-uri, fripturi, cotlete etc. Curcubeu pe cerul gurii, într-un local foarte căutat, care poate fi oricând locul de petrecere a unui timp gastronomic de calitate în Istanbul. Cu condiția să-l rezervi din vreme.
Cappadocia, minunata regiune a cailor frumoși
Având introducerea turcească făcută cu brio, abia așteptam să ajung în Nevșehir, aeroportul care deservește una dintre cele mai frumoase zone ale Turciei: Cappadocia.
Cappadocia e cunoscută pentru formațiunile stâncoase unice și pentru fotografiile în care zeci de baloane cu aer cald survolează zona, plimbând vizitatorii și oferindu-le priveliști de vis. Din păcate, în ziua în care am ajuns în Cappadocia era un frig pătrunzător, oferit cu generozitate de un vânt aprig care a menținut baloanele la pământ. Am lăsat așadar această distracție pentru altă dată și m-am bucurat de alta, mai… terestră: o mini-călătorie cu ATV-urile prin decorul bizar al regiunii.
Cappadocia este un tărâm absolut fabulos. Parcă cineva s-a distrat cu stâncile acum milioane de ani și a construit un uriaș câmp de joacă pentru giganți. Regiunea a fost cândva inima Imperiului Hitit iar mai târziu a însemnat locul de naștere a câtorva dintre primii filosofi creștini ai lumii. În realitate, peisajul Cappadociei s-a format prin eroziune vulcanică după ce, acum 3-4 milioane de ani, aici au avut loc o serie de erupții vulcanice. Cenușa și lava solidificată au creat formațiunile acestea ciudate, numite tufuri vulcanice, care au fost erodate, în timp, de vânt și apă, ajungând în forma falică a burlanelor de azi.
Cappadocia se întinde pe o suprafață de 5000 km pătrați, aflându-se la o altitudine de peste 1000 m și ocupând porțiuni importante din trei provincii anatoliene: Nevșehir, Kayseri și Nidge. Cât despre numele regiunii, acesta derivă din cuvântul persan Katpaktukya, care s-ar traduce prin „tărâmul cailor frumoși”. Și asta fiindcă în antichitate, regiunea era cunoscută pentru caii liberi care trăiau aici.
Caii au rămas și peste ani la fel de importanți pentru localnici. Îi vezi mai peste tot, marea majoritate sunt albi, sunt frumoși și… pot fi călăriți. De altfel, pe lângă zborul cu balonul cu aer cald, călăritul este o altă activitate turistică pe care o poți desfășura în Cappadocia.
Nu am petrecut foarte mult timp în Göreme, orășelul care servește drept principalul centru turistic al zonei, fiind una dintre puținele localități încă locuite din regiune. Ca fapt divers, numele Göreme a fost dat de către creștini și înseamnă „nu poți vedea aici”, pentru a sugera faptul că acesta a fost locul în care s-au ascuns în timpul invaziei arabe.
După plimbarea cu ATV-ul, distractivă și eficientă, am vizitat ceea ce e musai de vizitat în Cappadocia: Muzeul în Aer Liber Göreme, care cuprinde cele mai cunoscute complexe religioase din regiune, și care este, nici nu se putea altfel, inclus încă din 1984 în Patrimoniul UNESCO.
Muzeul – aflat la doar 15 minute de mers pe jos din centrul orașului Göreme, fiind accesibil pentru oricine – este un vast complex monastic, în care se înșiră o mulțime de mânăstiri săpate în stâncă, una mai surprinzătoare ca alta, cu fresce care-și păstrează frumusețea originală. Majoritatea acestor biserici provin din secolele 10, 11 și 12.
De altfel, în Cappadocia sunt nu mai puțin de 600 biserici săpate în stâncă, iar dacă ai răbdare, timp și bani, le poți explora pe toate, pentru a-ți face din asta un titlu de glorie: colecționarul de biserici subterane! Se spune chiar că multe nici măcar nu au fost încă descoperite, fiindcă mai e mult de excavat în această regiune.
După cele câteva ore frumoase (și friguroase) petrecute în Cappadocia, am plecat spre Kayseri, cu gândul că ar trebui să revin pentru a vizita mai mult. Probabil nu merită să stai aici mai mult de trei zile, atât cât să faci ce e de făcut și să vezi ce e de văzut. Dacă ai bani, poți opta pentru unul dintre elegantele și interesantele boutique-hoteluri săpate în stânci, ale căror camere au prețuri pe măsura buzunarelor celor care vor să trăiască experiențe unice.
Am încheiat plimbarea prin Cappadocia cu o sesiune de fotografii în locul în care se vede cel mai frumos apus de soare: Valea Kizilkucur. Nu l-am prins, dar am savurat culorile văii și am plecat mai departe, pentru a prinde trenul de la miezul nopții, din Kayseri.
Eastern Express, trenul care-ți dezvăluie frumusețile Turciei de la vest la est
De fapt, toată această călătorie despre care e vorba în rândurile de față, are în prim-plan trenul Eastern Express. Pentru că aceasta este o variantă viabilă pentru o vacanță de poveste în Turcia, iar ceva mai încolo îți voi prezenta o propunere de traseu pe care o poți seta cu ușurință pentru a călători de-a lungul acestei țări fabuloase și a vedea mai mult decât văd românii care aleg an de an să meargă la 5 stele în Antalya.
Eastern Express (sau Dogu Ekspresi, cum îi spun turcii) este un tren de noapte, operat de Căile Ferate Turcești, care parcurge un traseu de 1310 km, din Ankara până în Kars, oraș aflat în estul extrem al țării, la granița cu Armenia. E un tren istoric și, în același timp, un tren turistic, construcția căii ferate începând în 1924, din Istanbul, ajungând în 1927 în Kayseri, în 1930 în Sivas, în 1936 în Cetinkaya, în 1939 în Erzurum și, în fine, în 1962 în Kars.
Practic, astăzi poți străbate cu trenul Turcia, din Istanbul în Kars, traversând țara dintr-o parte în alta. Este una dintre variantele de călătorie. Cea pe care am făcut-o eu (v. harta de mai sus) a început din Kayseri, unul dintre stopurile principale ale traseului, în care, practic, se schimbă personalul și se face o re-aprovizionare.
Kayseri este unul dintre principalele orașe industriale ale Turciei, cu o populație de circa 900.000 locuitori, aflat fix în mijlocul țării. Nu l-am vizitat, ci am ajuns în gara lui la miezul nopții, când ar fi trebuit să mă urc în Dogu Ekspresi. Doar că nici Turcia nu-i Japonia, așa ora de întârziere a trenului am petrecut-o într-un mic bar de pe peron, printre alți călători, bând ceai după ceai și privind cum o pisică peste măsură de flexibilă încerca fără succes să convingă pe cineva să-i ofere ceva de mâncare. N-a reușit.
Iar trenul a intrat într-un final în gară, undeva în jurul orei 1. Am petrecut în el următoarele 14-15 ceasuri, cât n-am mers cu roțile de fier în ultimii 10 ani. Mai întâi am avut parte de un binemeritat somn într-o cușetă de clasa-ntâi, extrem de confortabilă, călduroasă (luna martie nu debordează de căldură când traversezi Turcia către est, ba dimpotrivă) și prietenoasă. Fără surprize neplăcute, fără mirosuri, fără zgomote cauzate de o șină strâmbă. Adică fix așa cum trebuie să fie o călătorie de noapte cu trenul.
Dimineața – ochii mari! O simplă privire pe geam și n-o mai poți desprinde de acolo. Peisajele Anatoliei de est sunt de o frumusețe copleșitoare și cred că cel mai bine e să las imaginile să vorbească. Munții cu creste înzăpezite își fac din ce în ce mai des apariția până când descoperi că ajungi să străbați ținuturi albe cât vezi cu ochii. E ca un film suprarealist: trenul nu se grăbește – dimpotrivă, e mai degrabă o călătorie lentă – așa că ai tot timpul din lume să admiri, să visezi, să-ți imaginezi sau… să mergi în vagonul-restaurant unde să mănânci un mic dejun generos.
Te oprești în vreo două stații (una dintre ele e Erzurum, unde poți să-ți cumperi repede un kebab bine înfășurat, din carne de miel, pe care să-l mănânci în tren), iar dacă te plictisești, poți porni într-o „inspecție” prin vagoane, unde să ai surpriza să descoperi tot felul de personaje. Eu am dat peste un grup de tăntici trecute de 60 de ani, prietene la cataramă, care plecaseră să viziteze estul Turciei și care făceau din propria călătorie un spectacol de neuitat.
Tipele aveau peruci colorate, își decoraseră cușetele cu tot felul de trăznăi, erau slobode la gură și la distracție și ți-ar fi povestit ore-n șir propriile vieți, cu exemplificări fotografice din colecția personală, înșirată pe sfoară și liptă pe geam. Din păcate, în limba turcă. Aveam să le revăd a doua zi, pe platoul înghețat al ruinelor de la Ani, la fel de vesele și pline de energie, parcă îmbiind pe toată lumea să le urmeze exemplul și să se bucure de viață indiferent de vârsta la care te afli.
Eastern Express era plin. De altfel, am înțeles că nu găsești bilete cu ușurință și că trebuie să ți le achiziționezi din timp. În curând se vor putea cumpăra bilete prin intermediul site-ului Turkish Airlines, dar până atunci, dacă vrei să faci o călătorie cu Dogu Ekspresi încearcă să-ți achiziționezi biletele de aici. E o experiență frumoasă, prin care descoperi Turcia „altfel”. Și vei vedea în continuare ce înseamnă acest „altfel”.
Citește în curând continuarea: O călătorie în Turcia cu Eastern Express (2): Kars, Ani și Erzurum, bijuteriile Estului
Add Comment